Sezon 2 Ep #5

“Combaterea sărăciei menstruale”:  Irina Vasilescu (președinte Asociația „Pe stop”)

Featuring Laura Cireașă (coordonator programe „În stare de bine”)

Ascultă aici episodul pe YouTube.

Există multă nevoie de ajutor în medii defavorizate, pentru a compensa aspecte legate de sărăcie. Și chiar dacă nu e, așa cum zice și Irina, cea mai mare problemă a lor, fetele și femeile care sunt ajutate azi de Pe stop simt că cineva e în echipa lor și au grijă de un aspect important al demnității lor: îngrijirea menstruală.

Am vorbit pentru cel mai recent episod de podcast cu Irina Vasilescu, despre începutul al organizației, dar și despre progresul impresionant și pașii care au făcut ca azi, o organizație cu 3 angajați cu normă parțială și 30 de voluntari să poată fi prezenți lună de lună cu produsele necesare și sesiuni de informare, în ghetouri din București sau de lângă București. Ba mai mult, Irina ne vorbește despre evoluția „Pe stop” prin sprijinirea grupurilor de voluntari care să fie doritori să facă, în orice zonă din țară, ceea ce Irina și colegele fac de 4 ani în regiunea Capitalei.

Am vorbit și cu Laura Cireașă, un adevărat partner al asociației, prin programul În stare de bine, care a acordat un grant important și care a facilitat astfel creșterea sustenabilă a organizației.

Povestea „Pe stop” e impresionantă pentru că e o poveste despre umanitate, de la firul ierbii, dar cu viziune ca la un moment dat, această problemă să fie rezolvată sistematic, cu ajutorul statului. Iar Irina și colegele ei adună date și pot sprijini cu experiența lor valoroasă dobândită lună de lună la întâlniri cu beneficiarele produselor și serviciilor pe care le oferă.

Timeline-ul episodului:

2:05 Începutul asociației „Pe stop”
3:30 Descoperiri pe parcursul proiectului – înțelegerea beneficiarelor
8:00 Educația de igienă menstruală și crearea de antene „Pe stop” în țară
11:40 Lecții învățate din începuturile asociației
14:50 Laura Cireașă despre „Pe stop”
20:00 Importanța platformei de donații recurente
21:00 Irina ca gestionar al resurselor umane din „Pe stop”
23:30 Cum rezolvăm problema celor 1 milion de pontențiale beneficiare
25:00 Încheiere

În toamnă, Pe Stop urmează să se extindă și în țară. Se va crea o rețea de voluntari care să ajute în măsura în care e posibil. Daca e de interes pentru tine să te alaturi cauzei lor, contacteaz-o pe Irina. Și, între timp, felul cel mai bun în care le poți susține este să faci o donație recurentă intrând la doneaza.pestop.org.                         

==== Transcriere episod ====

Salut! Sunt Cristi. Azi călătoria #așaîncepe te aduce lângă o organizație care de patru ani luptă pentru demnitate și împotriva unui fel specific de sărăcie – sărăcia menstruală. O vei auzi azi pe Irina Vasilescu, președintele Asociației Pe Stop.

De ce e important să apleci urechea? Pentru că există un milion de potențiale beneficiare ale serviciilor Pe Stop în România. Unui milion de femei le lipsesc fie informațiile, fie resursele necesare pentru igienă menstruală. Sunt fete și femei cărora nu li se vorbește despre menstruație și trebuie să învețe pe cont propriu cum să gestioneze această problemă. Unele fete aleg să nu vină la școală în zilele respective – din rușine.

Podcastul #așaîncepe pune în lumină changemakeri români. Vorbim cu antreprenori sociali și lideri de comunități locale despre cum au ajuns ei de la avea o idee la a avea impact și despre elementele cheie care s-au dovedit folositoare lor. 

În fiecare episod vorbim și cu acceleratori, acei oameni și organizații care îi sprijină pe changemakeri să își îndeplinească misiunea: fundații, incubatoare, mentori sau coachi.

Eu sunt Cristi Schiopu, iar proiectul #așaîncepe își propune două lucruri: să documenteze profilul changemakerului român și să îți extindă orizontul, ca într-o vedere panoramică, ca să cuprindă și aceste povești de bine pe lângă ce știi că merge rău în România.

Acest episod este special și pentru că invitata mea de azi îți povestește cum te poți implica și tu dacă ești sensibil sau sensibilă la subiectul demnității femeilor fără adăpost.

Irina Vasilescu: Menstruația nu e singura lor problemă. Nu e nici măcar cea mai mare problemă și noi nu avem ambiția să le schimbăm viața cu un pachet, dar dacă este un pachet care vine regulat și ea nu trebuie să se mai gândească lună de lună să-și pună bani deoparte pentru produsele alea, ce vrem să facem este să simtă că măcar cineva e în echipa ei.

Irina și colegele ei oferă informații utile acestor grupuri de femei și fete, dar și pachete cu produsele lunare necesare. Au început cu nouă beneficiare. Acum sunt 400, în principal în ghetouri din București, dar Pe Stop plănuiește să se extindă și în alte zone din țară.

Pe Stop are azi trei angajați cu normă parțială: Irina, Corina Paraschiv și Monica Cioricaru, și peste 30 de voluntari, ale căror nume le poți găsi pe site, la pestop.org.

Irina: Am început Pe Stop dintr-un soi de egoism, recunosc, pentru că mie nu-mi convine să trăiesc eu într-o lume în care știu că nu toate fetele și femeile au acces la niște produse de bază și niște informații elementare pentru a se îngriji cu siguranță în timpul unei perioade care este absolut normală, adică nu este o problemă de sănătate, nu e ceva ieșit din comun. Și eu îmi doresc să facem, atât cât se poate, ca lumea să se apropie de idealul ăsta care este frumos, dar nerealist – adică vrem să minimizăm impactul sărăciei menstruale asupra fetelor și femeilor din România pe cât posibil. 

Nici nu îmi mai dau seama cum sună, știi, cât de stângaci sună. Am tradus ideea de period poverty ca sărăcie menstruală, am luat-o mot a mot, și scopul asociației Pe Stop este cumva ca până la urmă să nu mai fie nevoie să existe Asociația Pe Stop. Ne-am dori, la modul ideal – știu că este total nerealist, dar avem nevoie de un vis care să ne mâne înainte –, să nu mai existe problema asta, acest aspect al sărăciei. Sigur, sărăcia menstruală este o felie a sărăciei, așa că nu poți să îți imaginezi, realist vorbind, că ea va dispărea din lume decât dacă va dispărea sărăcia din lume cu totul, ceea ce iarăși ar fi foarte frumos, dar puțin realizabil.

Cristi: Și cât de tare le cunoșteai pe beneficiarele voastre, să zicem pe cele 400 de acum, cât de tare le cunoșteai înainte și ce ai aflat despre ele între timp?

Irina: Atitudinea mea s-a schimbat foarte mult pentru că am învățat enorm de mult. Și am învățat enorm de mult, nu spun asta ca să mă laud, ci mă gândesc că eram într-o sferă destul de opacă atunci când am început, deși eu lucrasem în ONG-uri înainte, inclusiv cu persoane vulnerabile. Dar ca să înțelegi, prima oară când am plecat eu, în prima lună, când am avut șapte sau nouă beneficiare, depinde cum socotești, la Gara de Nord, eu am plecat fără portofel la mine, super speriată, super paranoică, doar cu buletinul într-un buzunar și cu 20 de lei în alt buzunar, în caz că îmi trebuie, și eram convinsă că toată lumea caută să mă prade, sau să mă păcălească, sau o să mi se întâmple ceva rău.

Și lucrurile n-au stat nici pe departe așa. Vezi, totuși lucrau toate clișeele astea pe care le avem noi, cel puțin foștii copii crescuți la oraș, de clasă mijlocie, cum că oamenii săraci sunt răi, și ne vor răul, și vor să profite de pe urma noastră. Așa, și m-am dus super blindată și super speriată prima oară, n-a fost cazul absolut deloc, m-am întâlnit cu câteva persoane, care s-au bucurat foarte tare și n-au fost nici pe departe atât de reticente pe cât mă temeam eu, și una dintre ele mi-a dat numărul ei de telefon. Asta ne-a ajutat ca luna următoare, de la nouă beneficiare să avem 20, că mai vorbiseră cu niște prietene de-ale lor. Și tot așa. A crescut exponențial, și a crescut datorită beneficiarelor. Pentru că datorită lor am ajuns în locuri unde n-am fi putut să ajungem și ni s-au deschis uși care cu siguranță nu ni s-ar fi deschis.

Mă întreba un copilaș la un moment dat în Ferentari „Doamna, dar tu ești asistent social?”. Și eu zic: „Nu, dar tu ce știi despre asistenți sociali?”. „Că vin și iau copiii.” Având pe cineva alături, întotdeauna, chiar din comunitatea lor, ne-am bucurat de mult mai multă încredere. Și cred că asta e cea mai mare schimbare în viziune pe care am avut-o, pentru că eu mă duceam cu ideea că eu sunt o persoană privilegiată, ceea ce e adevărat, și mă duc să ajut niște oameni mai puțin privilegiați, dar am descoperit acolo niște oameni absolut capabili, care ne-au ajutat ei pe noi, sau ele pe noi de cele mai multe ori, pe care aș vrea doar, în măsura în care putem, să le sprijinim și să le ajutăm mai degrabă să strălucească cu ceea ce ele au deja. Nu e ca și când noi mergem și le învățăm ceva în plus, ceea ce ele nu știu. Doar pur și simplu toate lucrurile astea care le apasă – sărăcia menstruală e doar una dintre ele, dar sunt mii de fațete ale sărăciei – nu lasă să se vadă esența lor și faptul că ele pot să facă o mulțime de lucruri. Am descoperit în ghetouri femei extrem de determinate, care s-au dus și s-au certat cu primarii și au obținut fonduri europene ca să li se repare blocul, adică niște lucruri pe care eu n-aș fi în stare să le fac. Și avem foarte mult de învățat noi de la ele, până una alta. Așa că îmi place să cred că mi-am modelat foarte mult din impresia asta falsă de superioritate.

Ce mi se părea mai demult, și vorbeam cu alte persoane ca mine, e că nouă ni se pare că, dacă nu ne-am născut în sărăcie abjectă, cumva e și meritul nostru și suntem un pic mai buni. Ceea ce este fals. e pur și simplu o întâmplare. Cineva a avut noroc, cineva, nu. Chiar am învățat chestia asta și am văzut-o față în față pe parcursul celor patru ani de când am început Pe Stop.

Da, ți-am spus, au fost mult mai deschise și ele, și chiar și băieții și bărbații din viețile lor. Când ajungem prin Ferentari, sunt niște băieței care ne văd și încep să strige: „Au venit fetele cu tampoaneee!”. Strigă printre blocuri, ceea ce ne ușurează munca.

De obicei, vin la noi cu tot felul de probleme, dintre care cu unele putem ajuta, cu altele, nu.  Și asta e un pic amar, pentru că, cum ziceam, menstruația nu e singura lor problemă, nu e nici măcar cea mai mare problemă a lor. Și noi nu avem ambiția să le schimbăm viața cu un pachet, dar dacă este un pachet care vine regulat și ea nu trebuie să se mai gândească lună de lună să-și pună bani deoparte pentru produsele alea, ce vrem să facem este să simtă că măcar cineva e în echipa ei și că măcar grija asta mică și-o poate lua de pe cap și poate să mobilizeze resursele alea altundeva, unde sigur are nevoie de ele.

Cristi: Cum mai văd ce faceți voi și ce mai fac alte organizații din ecosistemul ăsta, și uite, poate luăm chiar ghetouri din Ferentari, de exemplu, de Casa Bună știu, am vorbit și cu ei, și mi se pare că este așa, un zid, și voi spargeți cărămizi din zidul ăsta. Adică lăsați să treacă o lumină din partea asta de dinainte de ghetou și cumva zidul ăsta spart va face ca și ei să se uite încoace, să vadă că nu sunt două lumi…

Irina: Săptămâna viitoare merg la Casa Bună din nou, să țin curs cu fetele de acolo. Asta este, pentru mine, în activitatea noastră, distribuitul de pachete e activitatea cea mai vizibilă. Din punctul meu de vedere, pe cât de utile și necesare sunt pachetele, inclusiv ca conversation starter, nu sunt cel mai important lucru pe care îl facem noi. Ce facem noi și mi se pare cel mai important în momentul ăsta sunt două lucruri: unu, sunt cursurile de igienă, pentru că, odată ce cineva a învățat noțiunile respective, nu i le mai poate lua nimeni. Noi s-ar putea să avem sau să n-avem finanțare să ducem un pachet în fiecare lună unei persoane sau s-ar putea să nu o găsim acasă și așa mai departe, și atunci ea se bazează sau nu pe pachetul ăla – noi ne străduim foarte tare ca ele să se bazeze, dar nu ține întotdeauna de noi –, dar odată ce a venit la curs, are niște informații pe care le are cu ea întotdeauna și le poate folosi.

Și a doua parte este fix partea asta de a găsi oamenii cu inițiativă și a încerca să-i ajutăm să ajute. Și ăsta e și planul pe viitorul foarte apropiat, încercăm să ne extindem în țară, dar tot pe modelul ăsta, să nu mai fim centralizate în București. O să facem un fel de recrutare de oameni din țară care vor să facă asta în comunitatea lor așa cum am făcut eu și colegele mele la început, în sistem de voluntariat. La nivel mic funcționează foarte bine. Și vrem să le facem un training, să le dăm tot ce știm noi, și resursele ca să înceapă, dar după aceea ele să devină autonome, să-și facă propria comunicare, propriul fundraising, să facem un fel de rețea în țară. Pentru că este enorm de mult potențial în comunitățile astea și, apropo de spart zidul, sunt oameni care nici nu știu cât potențial au pentru că nu au avut niciodată ocazia să și-l exercite.

Uite, o poveste pe care am spus-o de foarte multe ori, dar de care nu mă plictisesc niciodată: este una din beneficiarele noastre de la Gara de Nord, care ba este fără adăpost, ba nu este, își mai găsește adăpost. Când ne-am întâlnit noi cu ea, era fără adăpost și făcea parcare pe acolo, pentru un bănuț, să-și ia mâncare și ce-i mai trebuia ei. Și uneori noi veneam duminica la gară, în același timp cu niște oameni de la o biserică, care veneau cu mâncare gătită, caldă. Era singura masă gătită, bună, pe care o primeau ei săptămâna asta, iar ea renunța la masa asta ca să vină cu noi pe teren și să ne arate locul unde stau prietenele ei pe care nu le-am fi găsit altfel niciodată. Fără să ceară nimic în schimb. Cel mult îi luam eu o shaorma sau un meniu de la KFC că mă simțeam prost că ratează mâncarea gătită.

Există lucrul ăsta în oameni și aș vrea să îl descoperim și să facem astfel încât să îl poată folosi. Și cred că este prima oară când cineva de felul ei sau când ea, personal, a avut ocazia să ajute alte persoane ca ea și a avut puterea asta, de a face bine la rândul ei, nu doar de a primi. Și cu legea, nu știu, sper să fie frumos și cu legea, dar aștept niște rezultate concrete, până una alta.

Îți spuneam că, ce facem aici, la #așaîncepe, este să vedem cum arată profilul creatorului de schimbare din România. Și din acest profil face parte și felul în care ei gestionează crize și neajunsuri. Irina i-a acordat un interviu Elenei Vrabie – te invit să îl citești. În interviu, ea spunea că a avut ocazia să greșească în cele mai creative feluri. Am rugat-o să îmi spună mai multe.

Irina: Premisa a fost că nu există un manual pentru ce am vrut eu să fac. Nu te învață nimeni cum să faci un mic ONG, nu există nici măcar cărți din alea cu rețeta succesului în 5 pași simpli, și m-am trezit în mijlocul unei probleme foarte nedefinite. Nici nu știam ce și de unde să apuc, și atunci, evident, orbecăiam și… De cele mai multe ori dai de un perete. În multe feluri. Și când am avut primii angajați am fost un manager care lăsa de dorit – acum sper că las un pic mai puțin de dorit, dar este și asta o muncă continuă. Și, din fericire, am găsit, interesându-mă – ăsta e un lucru pe care sigur nu l-am greșit și pe care l-aș recomanda oricui, să fie mereu cu antenele întinse, și să se intereseze, și să deschidă conversații cu oameni. Din fericire, am început Pe Stop și înainte să fie pandemie și erau multe petreceri cu networking la care mergeam și mai vorbeam cu o persoană, cu alta, nu neapărat având un plan în cap. Dar, la una din petrecerile astea, uite, poate știi de Ajungem MARI. Ajungem MARI este făcut de o colegă a mea de liceu, din aceeași generație cu mine.

Cristi: Iarina.

Irina: Da, Iarina a fost cu mine în liceu. Și m-a invitat la petrecerea lor de cinci ani. Am fost acolo, a fost simpatic, am băut un cocktail, și m-a întrebat Iarina dacă am aplicat la În Stare de Bine. eu tocmai venisem din State, primisem acolo o bursă tot așa, pe ONG-uri, îmi dădusem demisia de la jobul meu full-time și acum eram șomeră, foarte șomeră, foarte săracă și foarte fericită, și încercam să îmi dau seama de unde să apuc treaba asta, că tocmai decisesem că o să acord tot timpul meu lui Pe Stop. Și m-a întrebat dacă am aplicat și mi-a zis că au deadline în trei zile sau ceva de genul ăsta. eu habar nu aveam despre ce e vorba, am intrat pe net, m-am interesat, am văzut că sunt un sistem de granturi substanțiale față de nevoile noastre de atunci și mi-am luat inima în dinți și am aplicat. Ăla a fost primul grant mai mărișor pe care l-am luat, care ne-a permis să ne cumpărăm o mașină – chiar ne-au încurajat să facem asta, ceea ce m-a surprins, că în mod normal nu așa se procedează în granturi – și să angajez prima persoană. Astea sunt niște elemente de schelet, așa, absolut esențiale.

Pe lângă asta, și pe lângă faptul că cei de la În Stare de Bine au avut o abordare foarte umană, au făcut niște workshopuri înainte care să ne explice care sunt detaliile finanțării lor, ce să facem de acum încolo, cum se raportează, și a fost total impresionant că ei comunicau foarte clar că sunt de partea noastră. Nu că sunt doamna dirigintă cu biciul care așteaptă să vadă ce greșești, ci că sunt niște oameni care sunt fanii cauzelor noastre și vor să ne ajute să le facem cu succes. Atitudinea asta a fost total surprinzătoare și foarte binevenită, pentru că pe mine, cel puțin, m-a încurajat extrem de tare, că aveam o temere destul de mare de granturi, de raportări, de autoritate și așa mai departe.

Știi că în acest sezon de #așaîncepe alăturăm poveștii organizației și intervenții ale acceleratorilor care i-au ajutat să aibă impact. Irina a menționat programul În Stare de Bine ca decisiv în evoluția lor. Cred că a folosit chiar cuvântul „stelar”. O vei auzi în continuare pe Laura Cireașă, coordonator de program la În Stare de Bine.

Laura: Am auzit de ei în 2018, când la parterul fundației noastre am găsit o cutie mare în care scria „Donații absorbante pentru Asociația Pe Stop” și mi s-a părut super cool ideea. Zic: Băi, dar oare ce fac cu ele, adică unde le duc? Și am stat și am căutat un pic și am văzut că e vorba de această asociație care abordează niște probleme mai puțin abordate, cel puțin la nivelul anului 2018, și anume demnitatea umană, în ideea în care accesul la produse de igienă menstruală este o problemă de demnitate umană. Mergeau către aceste femei care nu ar fi avut altfel acces la aceste produse.

Și după aceea, în 2019, noi eram în al doilea an de program, deja ne dusesem către zona socială, am văzut acest proiect înscris în platforma noastră de proiecte – noi primim anual în jur de 200 și ceva de proiecte și reușim să finanțăm în jur de 30, deci este bătaie mare, ca să zic așa – și m-am bucurat foarte mult când am văzut că au depus, așa că, după evaluarea proiectelor, era un proiect bun și au luat, au câștigat proiectul și au reușit să își finanțeze, practic, activitatea lor în perioada de 6-7-8 luni, cam atât de lungi sunt proiectele noastre.

Ce mi-a spus mie Irina la un an și ceva după este că, din cauza sau datorită, nu-mi dau seama exact, programului nostru, care presupunea ca managerul de proiect să fie angajat al organizației, au fost nevoiți să angajeze, să-și facă primul contract de muncă pe asociație. Și poate pentru ea momentul respectiv a fost un pic dificil, dar eu îl consider un moment foarte bun de creștere a organizației, momentul acela în care ai primul angajat, pentru că, pe lângă faptul că dă cumva o notă de recunoaștere organizației – că ai primul om pe care îl angajezi și nu mai lucrezi doar pe bază de voluntariat – te pune cumva și în context, ca organizație, cu ce înseamnă să plătești taxe, să intri pe drumul acesta foarte anevoios de hârtii și birocrație care nu este cel mai ușor la noi, în special pentru o organizație care a fost înființată ca să ajute și nu se gândește că are nevoie de genul ăsta de documente.

Au reușit să-și cumpere o mașină prin program, probabil că ți-a spus Irina lucrul ăsta, și la fel, în discuțiile cu ei am aflat că a fost un pas foarte mare pentru ei, practic le-a dat posibilitatea să fie alături de comunități care nu sunt doar în București și chiar și în București ar fi fost dificil să ajungă la femeile cu care lucrează ele.

În 2021 s-au înscris în programul nostru, separat de cel de finanțare, care se numește Creștem ONG-uri. Știu că a fost provocator pentru ei să participe pentru că este un program care necesită implicarea organizației foarte asumat, iar ele erau în două persoane, mi se pare, organizația era implicată în foarte multe evenimente. Dar unul dintre lucrurile pe care programul Creștem ONG-uri le aduce către organizații este o analiză organizațională pe care și-o face organizația pe 10 puncte, care ar trebui să însemne organizare și dezvoltare organizațională. Organizare adică de la management de proiect, leadership, managementul voluntarilor – practic, bucătăria internă a organizației.

Și măcar pentru trecerea prin această matrice, îi spunem noi, de dezvoltare organizațională mi se pare un punct foarte bun de plecare în a-ți da seama ce anume ai de dezvoltat pentru organizație mai departe, unde anume ar trebui să crești sau unde nu vrei să crești, unde vrei să rămâi la firul ierbii. Că unele organizații nu au nevoie să fie specialiste în advocacy, de exemplu. e nevoie să rămână la firul ierbii cu beneficiarii lor. Știu că Asociația Pe Stop a fost cel puțin parte din prima partea a acestui program, Creștem ONG-uri.

Irina a mai pomenit și alte nume de fundații și asociații importante pentru ei, care ajută organizații la început: Fundația Comunitară București și Asociația pentru Relații Comunitare. Tot dintre lucrurile care au contribuit semnificativ la impactul asociației…

Irina: O platformă de donații recurente, pe care am pus-o în funcțiune și care acum merge foarte simplu: oamenii pot să-și facă un fel de abonament la noi, să doneze în fiecare lună, ceea ce pe noi ne ajută foarte mult, pentru că este o sumă pe care știm că ne bazăm lunar. Din care știm că putem acoperi cheltuielile lunare și știm că o să avem și bani de chirie, și bani de, minimal, salariu, și bani de toate lucrurile astea care apar lună de lună. Asta tot încercăm să încurajăm donatorii, fără să tragem de ei, sigur că fiecare donează cât poate, dar pe cei care pot încercăm să îi încurajăm să își ia genul ăsta de angajament, care ne ajută și pe noi, la rândul nostru, să ne păstrăm angajamentul față de beneficiari.

Lucrurile care pentru mine ridică probleme sau întrebări sunt întotdeauna resursele umane, în sensul că eu sunt foarte critică vizavi de mine ca manager. N-am învățat nicăieri să fac asta și am avut deja niște experiențe în care nu mi-a plăcut de mine neapărat și încerc să îmbunătățesc asta, mai ales acum că trebuie să aduc o persoană nouă în echipă și încerc să găsesc oameni care să poată profita la maximum de pe urma experienței ăsteia și să fie și ce trebuie pentru noi. Ceea ce nu este deloc simplu și simt o presiune destul de mare. Și de obicei când lucrurile nu merg bine mă gândesc cum pot să dau vina pe mine și ce am făcut prost. Dar încerc să evit stilul ăsta de gândire, că ar însemna să mă biciuiesc foarte mult și, de regulă, lucrurile per total merg destul de bine.

Uneori, pe alocuri, am avut finanțări care au mers neașteptat de bine. Încă de la început, adică am făcut campania de crowdfunding unde voiam să strângem și noi 1.000 de lei și s-au strâns în prima zi 3.000, în a doua zi încă 4.000, în a treia zi iar 3.000… Eu m-am panicat, pentru că atunci nu exista încă asociația și banii intrau în contul meu. 1.000 de lei aș fi știut să gestionez, dar sume de genul ăsta chiar nu, mi-am făcut un cont separat – tot al meu, dar măcar era separat – în fine, a fost o nebunie. Am strâns 19.000 de lei până la urmă, fără să facem niciun fel de giumbușluc de marketing, fără să ne știe nimeni, era atunci a doua lună a proiectului, și asta ne-a dat curaj. Am zis: OK, înseamnă că putem ajuta lunar și înseamnă că putem să facem o asociație, ca să putem să accesăm și alte tipuri de fonduri.

De fiecare dată când luăm un grant mai mare, sau mare pentru unde suntem noi în momentul acela, e un succes. Grantul ăsta de la În Stare de Bine a fost fantastic. Acum, dacă ar fi un grant similar, impactul lui asupra dezvoltării Asociației Pe Stop nu ar mai fi la fel de mare, pentru că noi am crescut mult de atunci, dar în momentul ăla a fost ceva stelar. 

Și încă un breakthrough financiar a fost chestia asta cu platforma de donații recurente, pe care o avem pusă la punct de un an și-un pic și am schimbat furnizorul de plăți online, că era o problemă, pe cine aveam înainte era extrem de complicat să faci o donație, acum e super simplu, e ca o cumpărătură cu cardul – bifezi o dată sau lunar, pui suma și la revedere. Faptul că e atât de simplu ne-a ajutat foarte mult să avem suma asta de bani pe care ne bazăm tot timpul, indiferent că vine grantul, pleacă grantul. Granturile sunt minunate, problema lor e că au un început și un sfârșit, și la unele raportarea e un killer. Nu exagerez, 25% facem și 75% raportăm.

Spuneam că Pe Stop ajunge momentan la 400 de femei lunar, iar Irina spune că aceasta este o limită logistică a asociației acum. Vorbește despre dezvoltarea și în alte regiuni, însă păstrând în vedere că o schimbare sistemică pe acest subiect nu înseamnă că Pe Stop va servi numărul întreg de beneficiare estimat la un milion.

Irina: Eu nu îmi doresc ca Pe Stop să ajungă la un milion de persoane pentru că e nerealist. eu vreau ca statul să ajungă la un milion de persoane pentru că statul deja ajunge la ele și are o infrastructură deja creată. Nu cred că un ONG de talia noastră ar trebui să își dorească vreodată să se substituie statului pentru că nu este sustenabil. Ce putem face noi este să strângem experiențe din teren, să avem experiență cât mai variată… De aceea vreau să ne extindem în țară, pentru că diferă Rahova de Ferentari în București, d-apăi București de Iași, de Cluj și așa mai departe. Și aș vrea să avem date reale din teren, din locuri cât mai diferite, tot ca să venim în sprijinul statului, pentru că în cele din urmă aș vrea ca inițiativa asta să fie preluată de ei. Sunt singurii care au o șansă să o facă să funcționeze. Oricâtă încredere avem sau n-avem noi în aparatul de stat.

În toamnă, Pe Stop urmează să se extindă și în țară. Se va crea o rețea de voluntari care să ajute în măsura în care e posibil. Dacă e de interes pentru tine să te alături cauzei lor, contacteaz-o pe Irina. Și, între timp, felul cel mai bun în care le poți susține este să faci o donație recurentă, intrând la doneaza.pestop.org.

Îți mulțumesc că ne-ai ascultat! Găsești pagina episodului, cu referințe și transcrierea acestuia, la asaincepe.com/podcast.

Le mulțumesc Ioanei Banaga și Alinei Cristea pentru ajutor! Îi mulțumesc asistentei mele de producție, Cristina Căluean, pentru munca depusă ca să ajungă la tine ce ai auzit.

Pe Instagram găsești bonusuri la ce se întâmplă în podcast. Îi mulțumesc Mihaelei Beșleaga pentru talent și disponibilitate. 

Tema muzicală e realizată de Cantemir Neacșu.

Amintește-ți și de newsletterul #așaîncepe. Îl primești lunar și vei găsi în el resurse și inspirație pentru creatori de schimbare. 

Eu sunt Cristi Schiopu, ne auzim în episodul următor!

Share This