Sezon 2 Ep #1:

Eugen Vaida – Ambulanța pentru monumente

featuring Ovidiu Condurache – Ashoka România

Restaurarea patrimoniului ca mijloc de reconectare cu comunitatea

Azi vorbim cu Eugen Vaida, de la Ambulanța pentru Monumente, despre grija pentru patrimoniu și despre a strânge o comunitate în jurul restaurării unei părți din identitatea ei. Vorbim azi și cu Ovidiu Condurache, de la Ashoka România, organizație care, în fiecare an, alege două profile remarcabile din spațiul antreprenoriatului social și le acordă sprijin pe viață pentru a își îndeplini misiunea, iar anul trecut Eugen a fost unul dintre cele două profile. Țin să îi mulțumesc și Dariei Pîrvu pentru contribuția la acest episod.

Consolidăm fibra socială a comunității.  (…) contribuim la consolidarea acestei abordări democratice în comunități și la consolidarea democrației într-un final, pentru că acolo unde intervenim, deciziile se iau împreuna cu comunitățile și cu implicarea lor.

Eugen conduce Asociația Monumentum și Fundația Prințului Charles. După câțiva ani de intervenții cu Asociația Monumentum la clădiri de patrimoniu care necesitau îngrijire, a luat naștere Ambulanța pentru Monumente.

Ambulanța pentru Monumente a câsțigat premiul publicului în cadrul Premiilor Europene pentru Patrimoniu  Europa Nostra în 2020. Până acum au reușit să intervină pentru peste 60 de monumente.

Timeline-ul episodului:

0:20 Daria – povestea clopotului din Agnita
1:45 Introducere
3:55 Povestea învârtitei care a creat încrederea
6:40 Începutul Ambulanței și al interesului lui Eugen pentru Patrimoniul
8:45 Proiecte în care Eugen e implicat
14:30 Iile cu altiță – o poveste de patrimoniu împărtășit (shared heritage)
17:15 Facilitarea discuțiilor între partenerii implicați într-un proiect de restaurare
20 00 Despre a veni și a fi primit într-o comunitate
21:40 Ovidiu : Despre fellowship-ul Ashoka – cum a fost ales Eugen
24:30 Eugen : Consolidarea democrației dintr-o comunitate
25:40 Ovidiu : antreprenoriat social
28:20 Ovidiu : Atitudinile observate de Ashoka la antreprenorii sociali pe care îi sprijină
31:00 Eugen : conectare profundă și crearea de sisteme
32:15 Educarea capacității de muncă și a perseverenței
33 : 00 Forme de optimism care îl caracterizează pe Eugen
35 : 10 Creativitate și spațiile în care creștem, care ne formează
36: 00 Final

 

==== Transcriere episod ====

Salut! Aici Cristi de la #așaîncepe.

Când am ales tema episodului de azi, am știut că vreau să vorbesc cu Daria, ca să mă ghideze un pic. Daria Pîrvu este o prietenă care locuiește în Belgia și pe care o știu cu lumină în ochi de câte ori povestește despre cultură, patrimoniu și ce e autentic. Nu doar legat de România. Ascult-o un pic.

 

Daria Pîrvu: În al doilea război mondial, Imperiul German avea nevoie de muniție și nu mai aveau. Și Ministerul Cultelor a determinat o listă foarte explicită prin care a clasat clopotele din toate bisericile de pe teritoriul Imperiului Habsburgic. Și cele mai important clasate au supraviețuit, toate celelalte au fost date jos, și din Germania, nu numai din țările anexe. Și au fost topite și transformate în boulet de canon (n.r. ghiulea). În Agnita, în ziua în care s-a întâmplat treaba asta, s-a strâns toată comunitatea la picioarele bisericii și mai întâi, mie mi se face pielea găină, au bătut clopotele o jumătate de oră neîntrerupt, într-o tăcere monumentală, pe urmă le-au dat jos și au plecat în această tăcere monumentală. Și cel mai mic a fost recuperat dintr-un depozit de la Budapesta, după câțiva ani.

 

Cristi S.: O vei mai auzi azi pe Daria.

 

Am stat de vorbă cu ea mai bine de o oră și a fost primul semnal că grija și aprecierea patrimoniului sunt de fapt grija pentru identitate, pentru fundamentul social pe care creștem comunități. Ideea aceasta a fost vie pe parcursul întregii conversații cu invitatul episodului de azi: Eugen Vaida, cu care Daria m-a pus în legătură.

 

Eugen Vaida: Consolidăm fibra socială a comunității. Văzând din afară, nu salvăm neapărat monumente istorice, sigur facem asta, în primul rând, și asta credem noi, dar de fapt contribuim la consolidarea acestei abordări democratice în comunități și la consolidarea democrației într-un final, pentru că acolo unde intervenim, deciziile se iau împreuna cu comunitățile și cu implicarea lor.

 

Ovidiu Condurache: E diferența dintre a face ceva transformațional sau ceva oportunist, și asta o văd la antreprenorii sociali; e o conectare profundă, directă care dă motivație constant, indiferent de ce s-ar întâmpla.

 

Eugen V.: Doar trebuie să spui “hai să facem asta”, de acolo nu știi cine se atașează; de fapt e foarte multă lume care își dorește asta, dar nimeni nu face primul pas.

 

Cristi S.: Podcastul #așaîncepe pune în lumină changemakeri români. Vorbim cu antreprenori sociali și lideri de comunități locale, despre cum au ajuns ei de la a avea o idee la a avea impact și despre elementele cheie care s-au dovedit folositoare lor. În fiecare episod, vorbim și cu acceleratori, acele organizații care îi sprijină pe changemakeri să își îndeplinească misiunea: fundații, incubatoare, mentori sau coachi.

 

Eu sunt Cristi Schiopu, iar proiectul #așaîncepe își propune două lucruri: să documenteze profilul changemakerului român și să-ți extindă orizontul ca într-o vedere panoramică, ca să cuprindă și aceste povești de bine pe lângă ce știi că merge rău în România.

 

Sunt sigur că fiecare poveste poate stârni în tine ecouri folositoare pentru felul în care vrei și tu să creezi schimbare în jurul tău.

 

Să-i dăm drumul.

 

Azi vorbim cu Eugen Vaida, de la Ambulanța pentru Monumente, despre grija pentru patrimoniu și despre a strânge o comunitate în jurul restaurării unei părți din identitatea ei. Vorbim azi și cu Ovidiu Condurache, de la Ashoka România, organizație care, în fiecare an, alege două profile remarcabile din spațiul antreprenoriatului social și le acordă sprijin pe viață pentru a își îndeplini misiunea, iar anul trecut Eugen a fost unul dintre cele două profile.

 

Înainte să îți vorbesc mai multe despre Eugen, te invit să asculți o poveste spusă de el despre una din restaurările fațadelor caselor într-o comunitate în care el și Ambulanța pentru monumente au fost primiți cu multă rezervă.

 

Eugen V.: Cumva au acceptat oamenii, mai ales cei cu probleme sociale, să le renovăm fațadele, să restaurăm un acoperiș și totul a mers cumva latent, pentru că ziceau decât să cadă, hai să acceptăm și o culoare albastră, și țiglă veche că la un moment dat, când am eu bani, oricum o să schimb. Deci asta a mers o vreme, după care am zis că nu se mai poate așa, trebuie să câștigăm încrederea comunității și să-i convingem că ce facem noi e în sprijinul lor și asta s-ar putea chiar să-și dorească. Ei nu mai știau de ce sunt mândri, pentru că comunismul de 45 de ani a distrus self-esteem-ul acesta al comunităților locale. Nu prea identificam pe ceea ce puteam construi, până când auzisem de la câțiva oameni din sat că acolo au fost niște dansatori, jucători, să spunem; oamenii știau să joace Învârtita, în satul respectiv era unică, și am zis să facem un bal pe 24 ianuarie, Rihtog – era un bal preluat de la sași, la care toată comunitatea a venit. Dar ei de câțiva ani nu-și mai permiteau să plătească o formație de muzică și noi am găsit o finanțare și am chemat formația pe care și-o doreau. În momentul în care am dansat toată noaptea o învârtită cu o doamnă de acolo și-au văzut că știu Învârtita din satul respectiv, a doua zi toată lumea mă întreba în ce culoare să zugrăvească casa. Și asta a fost momentul sau, să spunem, cheia cu care am decodificat de fapt valorile culturale ale unei comunități. Și despre asta e vorba, ei prind încredere atunci când vin oameni de la oraș, studenți sau arhitecți care au o anumită formare și au o viziune și sunt oameni umblați prin lume, se întreabă de ce vin acești oameni să ne salveze nouă bisericuța, înseamnă că e ceva valoare în această bisericuță, hai măcar să n-o distrugem, până ne dăm seama măcar să nu greșim.

 

Cristi S.: Eugen Vaida este arhitect. A profesat în București după ce a absolvit Arhitectura, însă s-a întors în satul natal Alțâna, din podișul Hârtibaciului. Eugen conduce Asociația Monumentum și Fundația Prințului Charles. După câțiva ani de intervenții cu Asociația Monumentum la clădiri de patrimoniu care necesitau îngrijire, a luat naștere Ambulanța pentru Monumente

 

Despre Ambulanța pentru Monumente poate merită să-ți spun că a câsțigat premiul publicului în cadrul Premiilor Europene pentru Patrimoniu/ Europa Nostra în 2020. Și poate mai e important că până acum au reușit să intervină pentru peste 60 de monumente. Eugen va vorbi mai multe despre aceasta.

 

Cum a început relația lui Eugen cu patrimoniul?

 

Eugen V.: Fiind în adolescență, m-am ocupat de patrimoniul asta, am început o colecție etnografică, am început să salvez întâi artefacte, deci obiecte etnografice de pe Valea Hârtibaciului, după care am plecat la școală în Sibiu și-n București, și după alți 15 ani m-am întors din nou, ca să continui ceea ce am început; mă atrăgeau aceste valori culturale, iar pe Valea Hârtibaciului am vrut să continui să le salvez și am renunțat la ce făceam în București. Aveam un birou de arhitectură acolo care mergea ok, dar am simțit tot timpul că la prima ocazie în care pot să mă întorc, o voi face; și am făcut-o într-un moment în care nu aveam foarte multă susținere aici, inclusiv financiară, adică nu aveam un job. Dar am început cu niște proiecte educative, cu copii și am avut norocul să cunosc un scriitor britanic, William Blacker, care a scris una dintre cele mai faine povești despre România tradițională, România colorată, diferit de ceea ce se credea după Revoluție, ceea ce credea Occidentul despre România, că e o țară gri, în care tot timpul plouă și în care sunt blocuri comuniste. El a descoperit și a prezentat altfel România și ne-am întâlnit, aveam aceleași idealuri, am înființat o organizație – Monumentum, cu mulți alți colegi și așa am început să salvăm, să promovăm, să valorificăm patrimoniul. După care, încet-încet a venit și ideea cu Ambulanța (n.r. pentru Monumente). Noi făceam de ceva vreme acest tip de intervenții, dar nu aveam o denumire, nu aveam nici camionetele și, la un moment dat, a venit o colegă de-a mea și a zis “Uite, nu vrei să facem proiectul asta?” – Ambulanța pentru Monumente. Am constatat că Asociația Monumentum avea cea mai mare experiență și în sudul Transilvaniei rata de succes era cumva garantată, nu voiam să pornim într-o zona în care poate că n-am fi avut același succes, după care ne-am extins în toată țara. Așa a început proiectul de tip puzzle, în care fiecare proiect este o piesă, pe care alăturând-o de cealaltă, până la urmă începi să vezi imaginea de ansamblu a salvării acestui patrimoniu și a valorificării lui. Și pentru mine nu contează dacă sunt eu cel care face aceste lucruri sau pune o piesă sau e altcineva, până la urmă de aia și colaborăm foarte mult cu ceilalți colegi din alte ONG-uri încercând să devenim complementari; poate să nu ne suprapunem pe lucrul unde sigur că energiile și resursele întotdeauna sunt minime, sunt puține în domeniul nostru, și atunci ca să avem impact maxim, hai să ne împărțim cumva. Și asta încercăm să facem, networking foarte mult; simțim că a crescut foarte mult impactul și valoarea a ceea ce fac ONG-urile de când suntem în legătură unii cu alții. 

Eu personal sunt implicat în Ambulanță (n.r. pentru Monumente), care îmi ocupă 80% din timp, dar am mai multe pălării pe care trebuie să le port vreau, nu vreau; am fost în trecut și sunt implicat și în continuare în Ordinul Arhitecților din România, în grupul de lucru rural și în cel de patrimoniu, cu care facem proiecte cu impact destul de mare. Vorbim de ghidurile de arhitectură pentru încadrarea în specificul local pentru toate satele din România, ceea ce am realizat deja, sunt 53 de ghiduri pe zone etnografice sau pe județe. Sunt la nivel de recomandare deocamdată, dar le arătăm oamenilor cum ar putea să se extindă o casă, cum ar putea să o restaureze, cum ar putea să îmbunătățească confortul cu o altă locuire, pentru că nu vrem să-i ținem pe oameni să trăiască în niște muzee, trebuie să ne adaptam și noi. În sprijinul acestor ghiduri, a venit ulterior harta meșterilor în domeniul construcției, pe care o puteți găsi la hartamesterilorinconstructii.ro. Noi avem 700 de meșteri pe care încercam să-i punem în legătură fie cu proiectanții, fie beneficiarii pentru că această legătură simt că nu s-a făcut; de multe ori oamenii nu știu de unde să aleagă un meșter adecvat sau un material de construcție tradițional adecvat. Am lansat asta în 2018, la Parlamentul European și tot crește această hartă, deși noi cumva am oprit în momentul ăsta finanțarea, dar avem semnale și oamenii ne mai trimit date, încercăm să le încărcăm și pe acelea. Și un proiect foarte drag mie și mai nou, tot din Ordinul Arhitecților este faptul că am lansat o sesiune specială pentru sprijinirea școlilor de vară de arhitectură. E o platformă foarte bună de formare profesională pentru tineri specialiști, pentru arhitecți și pentru studenți arhitecți, funcționează foarte bine pentru că oferă această parte de hands-on training, de lucruri practice, de educație non-formală; legătura cu comunitățile, faptul că interacționează cu niște meșteri, învață de la meșteri anumite tehnici, meșterii învață să citească poate un plan de arhitectură și simțim că creștem în felul acesta. 

Am lansat cu Ordinul Arhitecților și o bienală națională, o secțiune de școli de vară la Bienala Națională de Arhitectură. Astea sunt proiectele, să spunem, din zona asta mai profesională și mai sunt multe alte proiecte în care sunt implicat, despre care nu e timp, sigur, să vorbim. Avem și o federație pentru patrimoniul transilvănean, unde am predat cumva ștafeta unor alți colegi, dar vrem să creștem și această federație. Este Reţeaua (n.r. Colecţiilor şi) Muzeelor Etnografice Săteşti Particulare din România, unde de asemenea suntem membri și deținem președinția acestei rețele; asta e o zona mai personală, pentru că noi avem și o colecție etnografică, și de la 16 ani am început să colecționăm, să umblăm pe coclauri cu bicicleta, pe jos cărând în spate diverse obiecte într-o vreme când toată lumea căra în sens opus, cu camioanele și cu tirurile acest patrimoniu mobil din străinătate, după anii ’90. Era și o vreme în care nu dădeam foarte mulți bani pe el, pentru că oamenii nu credeau că se va reîntoarce această reconstrucție a identității locale. Acum sigur că foarte mulți o apreciază și e simplu sa apreciezi lucrurile când există un val, dar atunci eu mergeam împotriva valului și asta, cumva, va mulțumeste mult, pentru că foarte mulți încercau să mă convingă să nu fac asta că nu are un viitor; (n.r. spuneau că) lucrurile astea trebuiesc aruncate, viitorul este altul, este globalizarea și eu am reușit cumva, tânăr adolescent fiind și încăpățânat să cred în drumul pe care mi l-am propus și am și reușit într-un final să-i conving și pe alții, asta e foarte important. Tot ceea ce fac încerc să public, încerc să o prezint și altor oameni de tineri, pentru că simțim că, dacă suntem singuri în domeniul patrimoniului, nu reușim să salvăm foarte multe lucruri. Și asta facem și cu studenții de la Ambulanța pentru Monumente, încercăm să-i învățăm tot ceea ce știm și să formăm niște lideri, care ulterior să preia și să-și facă propriile școli de vară, propriile proiecte, să aibă competențe transversale, să aibă soft skill-uri; astea, sigur, le dobândești pe parcurs.

 

Daria P.: El colecționează ii cu altiță, care nu mai există la noi pe Valea Hârtibaciului de cel puțin 50-70 de ani. Și știi unde le-a găsit?

 

Eugen V.: Femeile rome au cumpărat, au achiziționat acum 100 de ani sau acum 60 de ani aceste ii de la comunitățile românești…

 

Daria P.: Și le păstrează femeile alea cu sfințenie. Și-a adunat o echipă de specialiști din toate domeniile și-a făcut o cercetare mare pe marginea asta.

 

Eugen V.: Ele sunt și depozitate, dar au început și să le integreze în cultura proprie și să le dea o anumită valoare, să le mai adapteze, ajungând ca în momentul de față aproape tot patrimoniul reprezentat de aceste ii, care sunt valoroase pentru că ele fac parte din dosarul UNESCO, care se va discuta în decembrie anul acesta, în Paris. Se pare că sunt șanse foarte mari să avem un al optulea element UNESCO în România – ia cu altiță. Eu am o colecție de 110 asemenea ii, de pe Valea Hârtibaciului și de aceea am făcut proiectul salvând cultura celuilalt, să arătăm de fapt și să venim în întâmpinarea acestor mecanisme importante de combatere a discriminării pe criterii etnice. Ăsta este principalul lucru pe care am vrut să-l facem, să arătăm că aceste comunități de romi au și ele cultura lor proprie (au preluat,  dar au și dat anumite influențe) și să le privim cu mai mult respect, cu mai multă disponibilitate pentru colaborare și înțelegere, pentru că mergem împreună spre viitor, spre ceea ce ne dorim în România. Și fost cumva un șoc pentru foarte multe doamne, care nu știau de acest lucru și-au spus: “Cum adică, iile noastre aparțin comunității rome? Nu se poate așa ceva, le vrem înapoi”. Și-acuma ne întrebăm cui aparțin moral aceste ii. Concluzia este una la îndemână sau evidentă pentru cei care lucrează în domeniul patrimoniului: este vorba de un patrimoniu împărțit sau, mai degrabă, împărtășit între două etnii, vorbim de shared heritage, o noțiune pe care vreau să o introduc în domeniul patrimoniului. Asta s-a întâmplat, aparține de fapt amândurora și trebuie să ne bucurăm și comunitatea românească, și cea romă de aceste ii. Sigur că discuții sunt și tocmai asta am vrut, să combatem naționalismul, naționalismul extremist care se naște în acest moment în comunitățile rurale, destul de periculos dacă nu există informațiile, pentru că noi nu facem educație în domeniul acesta.

 

Cristi S.: Într-un proiect de restaurare de patrimoniu, cineva identifica o nevoie de restaurare, Ambulanța pentru Monumente se implica să pună la aceeași masă partenerii și să inițieze lucrările, iar implicarea lui Eugen este una de ghidare și facilitare a colaborării între acești parteneri.

 

Eugen V.: Sunt 4 actori care ar trebui să contribuie la prezervarea patrimoniului. Vorbim prima dată de comunități, care sunt proprietarul moral al patrimoniului și dup-aia vorbim de elaboratorii de politici publice, care pot schimba legislații sau care pot da autorizație, care pot ajuta primării, consilii județene, chiar și direcțiile pentru cultură la nivel regional. În al treilea rând vorbim de specialiști, sunt un actor foarte important, care de fapt iau aceste cunoștințe și în al patrulea rând, un al patrulea actor este ONG-ul, adică noi, care avem rolul de liant între ceilalți actori. Și asta ține, într-adevăr, de soft skill-urile tale, de capacitatea de a-i asculta pe toți, de capacitatea de a extrage informația relevantă, de a reuși să le explici – chiar dacă uneori trebuie să dai puțin mai mulți bani pe anumite materiale, până la urmă ele sunt cele adecvate și te ajuta pe tine să-ți rezervi exact acea identitate care este specifica localității tale și nu iei un material care se folosește peste tot, dar este puțin mai simplu; ori dacă faci asta, nu ar avea rost să mai prezervi patrimoniul, că despre asta e vorba în patrimoniu, este opusul globalizării. Cele mai satisfăcătoare de fapt sunt cele în care, după ce 20 de ani nu s-a întâmplat nimic cu acel monument și la finalul intervenției, cu tot ce reușim să punem în siguranță, comunitatea zice “bine, bine, da’ ce-ați făcut voi, că până la urmă asta puteam să facem și noi”. Și e cea mai mare satisfacție prin faptul că atunci îmi dau seama că, de fapt, tehnic se pot realiza multe lucruri, dar ei nu reușesc să se pună laolaltă, nu reușesc să se coaguleze ca să tragă toți la aceeași căruță. Or asta încerc eu să fac, dacă reușesc sau nu asta sigur se va vedea. Dar mi se pare foarte important și poate că am și avantajul că vin din afară, pentru că într-o comunitate sunt mai multe găști, să le zic așa, sau mai multe viziuni, grupuri, grupulețe, în care dacă cineva propune, automat celălalt grup va fi împotriva. Dar când vine cineva din afară, fără niciun interes (cel puțin financiar), încep să prindă încredere și devii un fel de facilitator și un bun coagulant.

 

Daria P.: Spunea Ștefan Vaida, fratele lui Eugen aseară că norocul îl reprezintă tot oamenii de la oraș, care identifică elemente și vin în lumea satului, dar se contopesc cu ea. Nu vin să fie noi boieri, latifundiari, știi?

 

Eugen V.: Deci trebuie să ne întoarcem la aceste comunități, să vorbim pe limba lor, să înțelegem aceste lucruri. Eu am avantajul că, stând cu ei și trăind cu ei aici în sat, înțeleg lucrurile. Sigur că nici eu nu am un impact foarte mare, care tot ține și de partea financiară, dar să știi că de multe ori, în ceea ce ești tu, nici nu-ți dai seama că ești un model pentru mulți oameni, chiar în comunități și poți să schimbi paradigme chiar nefăcând nimic, dar doar prin faptul că tu ești într-un anumit fel. Da, sigur, îți dai seama, sunt foarte multe, chiar și ONG-uri și alți actori care vin în mediul rural, au un proiecțel, comunitatea zice: “Aaa, mai sunt unii, au mai venit unii și data trecută, au venit și au plecat. N-a rămas nimic, au luat niște bani…”; asta e mentalitatea. Or când văd că tu vii inclusiv cu banii, cu investiția, cu multe resurse și se vede că lucrezi 12 ore pe zi vara, de la 8 la 8 seara, își pun altfel problema și acolo îi convingi.

 

Cristi S.: Dacă ți-aș spune că Eugen e unul la 10.000.000 poate că ai ridica o sprânceană neîncrezătoare. Dar pot să îți explic. Eugen este, din 2021, unul dintre Ashoka Fellows, persoanele care se bucură de sprijinul important al acestei organizații. Ashoka este o organizație internațională care sprijină antreprenori sociali, oameni, nu organizații și, în țările în care activează, ei pot susține în fiecare an câte o nouă persoană la 10.000.000 de locuitori. Despre sprijinul acordat, dar și despre felul cum a fost ales Eugen să fie unul din fellows, am vorbit cu Ovidiu Condurache, venture representative, recrutor de viitori bursieri Ashoka.

 

Ovidiu C.: Ce s-a întâmplat cu Eugen, și de obicei se întâmplă cu mai mulți oameni, e că el e parte din acei oameni lângă care stăm mai mulți ani, până în momentul în care spunem “ăsta e un moment potrivit” și momentul potrivit e mai degrabă nu atât de mult de inițiativă, cât de persoană. Dar noi prima oară ne-am uitat la ce face prin 2019, când făceam o cercetare să vedem ce oameni sunt în diverse domenii la care ar fi valoros să ne conectăm și a fost și el una dintre persoane. Și la momentul respectiv, când am povestit cu el, avea multe planuri, adică avea și planul de monumente, avea și planul de rețeaua de muzee private, avea un plan măreț de a aduce oameni la sat, adică erau foarte, foarte multe și am zis “Ok, Eugen, stăm aproape, să vedem ce se întâmplă”. El le voia pe toate în egală măsură, ceea ce era un pic mult și nu ne prindeam cum se așază toate în ceea ce vrea el să facă, dar am continuat să-l urmărim, am continuat să vorbim cu el. La finalul lui 2020, începutul lui 2021 am început din nou să povestim, în procesul nostru recurent de a povesti cu oamenii și a înțelege ce se întâmplă în domeniu, și am văzut cumva atunci o maturitate în a alege unde poate să producă impact mai mare, pentru că el în orice ar alege ar putea să producă impact. Dar, în momentul ăla, cumva am văzut faptul că a ales ce face cu Ambulanța (n.r. pentru Monumente), ca modul prin care să producă schimbare și a fost momentul în care am zis “Ok, hai să vedem dacă ar fi un moment potrivit pentru tine în viața ta, în care pare că și lucrurile s-au mai clarificat un pic și am putea să-ți fim de ajutor, să produci impact și mai mare”. Și-apoi am început un proces de, cred, 6-8 luni în care ne-am văzut recurent și am folosit tot felul de metodologii ca să înțelegem modelul lui. Și partea interesantă cu Eugen e faptul că el nu se vedea ca un antreprenor social și majoritatea celor pe care-i selectăm nu se văd drept antreprenori sociali, se văd cum e el, un arhitect, activist, ONG-ist, jurnalist, dar nu antreprenor social. Și noi venim așa ușor-ușor și le spunem…

 

Eugen V.: Mi-a zis Ana Murray o chestie foarte interesantă, că noi de fapt consolidăm fibra socială a comunității. Văzând din afară, nu salvăm neapărat monumente istorice, sigur, facem asta, în primul rând, și asta credem noi, dar de fapt contribuim la consolidarea acestei abordări democratice în comunități și la consolidarea democrației într-un final, pentru că acolo unde intervenim, deciziile se iau împreună cu comunitățile și cu implicarea lor. De multe ori ne adunăm în fața unui monument, biserică, pod, moară, ce-o fi și acolo decidem cine ne cazează, cine ne oferă mâncare, ce fel de materiale folosim, cât ne costă, cât poate să contribuie fiecare, cum facem să strângem banii, dacă facem un concert, cum am făcut la Zalău și a venit toată comunitatea și a donat. Deci atribuțiile sunt împărțite și chiar m-am gândit la un moment dat, zic uite, noi chiar consolidăm această democrație în mediul rural, care-i destul de firavă, într-un fel. Mi-au deschis ochii, asta mă bucură tare mult, să vedem din alt unghi ceea ce facem și e bine, e un proces bun.

 

Ovidiu C.: Eugen și când povestea, într-adevăr începea să povestească despre monumente, despre clădiri, dar inevitabil ajungea să povestească “Dar uite ce se întâmplă cu voluntarii, uite ce se întâmplă cu oameni din comunitate, cum se transformă lucrurile, la ce schimbări se duc…”, și ușor-ușor am început să-i punem oglinda asta de “Uite, tu ești un antreprenor social, pentru că ce faci tu e mai degrabă să ajuți comunitățile să se reîntoarcă la identitatea lor și să o valorifice, să-și dea seama cât de relevantă e pentru ei și folosești monumentele pentru asta”. De cele mai mult ori, pentru Ashoka fellows ajung să-și dea seama: “Da, sunt un antreprenor social, nu în sensul clasic de economie socială, dar sunt un antreprenor social; chiar sunt orientat către a produce schimbări”. Și lui Eugen chiar i-am dat și un titlu de gardian al identității culturale locale, cu care se identifică și-i place.

 

Eugen V.: E o întreagă echipă, e atât de fenomenal ce se întâmplă la Ashoka acolo și mie mi-au pus multe patalamale (n.r. patalamă = certificat de studii; diplomă). Foarte interesant pentru mine a fost și un proces de autocunoaștere, acest proces de 2 ani de fellowship pentru Ashoka și vreau să le mulțumesc tare mult. Oameni care aparent vin din afară, dar care aparent au pus niște probleme esențiale, pe care nu mi le puneam. Multă lume întreabă de ce trebuie să salvăm un monument, întrebare care pentru mine e retorică, dar simt acest lucru, că trebuie să dovedim tuturor, pentru că e un angrenaj, e o căruța în care am urcat toți, să vedem cum ajungem la o dezvoltare sustenabilă, cum ajungem la o economie circulară. Deci probleme majore la care patrimoniul trebuie să contribuie și sunt întrebări fundamentale la care trebuie să ne învățăm să răspundem, deși pentru noi este destul de clar, dar se pare că nu pentru toată lumea și atunci trebuie să aducem noi audiente către patrimoniu, explicând niște lucruri foarte complicate, care pentru noi sunt simple. Și asta am făcut cu Ashoka.

 

Cristi S.: Ashoka sprijină persoanele pe care le selectează în diverse feluri: ele pot opta pentru ajutor financiar pentru trei ani, util ca să se întrețină dacă, să zicem, trebuie să renunțe la job. Ashoka le pune la dispoziție rețeaua locală de mentori sau coachi sau orice fel de profesionist ar putea să-i ajute în ce nevoie e identificată. Apoi, la nivel european există o colaborare între fellows și birourile din celelalte țări pentru, să zicem, scalarea proiectelor în afara granițelor țării. 

 

L-am întrebat pe Ovidiu care sunt atitudinile care califică un viitor fellow. Ce trăsături trebuie el să bifeze.

 

Ovidiu C.: Nu e, cum să zic, o listă pe care noi am pilotat-o și e a noastră, ci mai degrabă o sinteză din mai multe dimensiuni. Și într-adevăr prima este empatia, pentru noi apoi e modul de lucru în echipă, organizare în echipă, lucru în echipă; avem și ce spunem noi new leadership, care nu e despre un mod autoritar sau top-down de a opera, ci mai degrabă distributiv, orientat către viziune, din zona asta vine. Avem și efectiv abilitatea de changemaking, îi spunem noi, abilitatea de a putea să produci schimbare, să vii cu o inițiativă atunci când vezi că  ceva nu merge bine. Și am lăsat-o în engleză, changemaking – efectiv să simți că poți să faci genul ăsta de schimbare. Și astea sunt câteva care se leagă cumva de cum, pe parcursul vieții, o persoană deprinde genul acesta de abilități, să poată să fie, să se simtă un creator de schimbare, un antreprenor social. Dar legat de Ashoka fellows, acolo cumva se mai adaugă câteva elemente, dincolo de abilitățile acestea care sunt la bază. Și acolo ce am observat eu e o dată conectarea profundă cu problema pe care o rezolvă și cu oamenii care sunt afectați de problema respectivă, acolo e cumva ceea ce face diferența dintre un antreprenor social și o persoană care are alt tip de inițiative, pentru că e diferență între a face ceva transformațional sau ceva oportunist. Și asta o văd la antreprenorii sociali, e o conectare profundă, directă care dă motivație constant, indiferent de ce s-ar întâmpla. Și asta e profund înrădăcinat acolo și mai e și cumva o zonă de mentalitate, faptul că e orientare către schimbări, către impact, nu atât de mult orientare către proiect; proiectele devin mai degrabă laboratoare de a dezvolta metodologii, tipuri de schimbări, de a descoperi diferite insight-uri și ăsta e un plus la o persoană care devine Ashoka fellow.

 

Cristi S.: Empatie, conectare profundă la comunitate, crearea de sisteme și laboratoare de implementare a schimbării… Cum arată aceste abilități în cazul lui Eugen.

Aceasta nu a fost o întrebare pe care i-am adresat-o, însă unul din răspunsurile sale se mulează exact peste ce am auzit de la Ovidiu.

 

Eugen V.: Da, nu-i vorba despre mine, pentru că eu nu voi mai putea să țin legătura cu 100 de comunități personal. E vorba de un sistem pe care încercam să-l implementăm, ca fiecare din organizațiile regionale cu care lucrăm și care implementează proiectul să țină legătură. Deci un sistem, să spunem, în care ne împărțim fiecare, teritorial, atribuțiile ca să reușim totuși să ținem legătura cu comunitățile. Chiar anul acesta am fost de Crăciun și-am colindat toate bisericile din Sălaj unde am intervenit și comunitățile ne-au primit cu brațele deschise, chiar au rămas surprinși, plăcut surprins de fapt că cineva mai știe colindele vechi, că cineva vine să-i viziteze, că mai e cumva folosită bisericuța. Am cântat în bisericuțele acestea și am simțit o anumită căldură, oamenii au primit cu drag, ne-au gătit, au cântat și ei. Cumva le-am reînviat aceste obiceiuri pe care le abandonaseră în ultimii ani și s-au bucurat tare mult. Ori cred că e nevoie de fapt de un mobilizator, de un facilitator ca aceste lucruri să revină și e foarte simplu: doar trebuie să spui “Hai să facem asta” și de acolo nu știi cine se atașează; de fapt e foarte multă lume care își dorește asta, dar nimeni nu face primul pas.

 

Cristi S.: L-am întrebat pe Eugen cum și-a educat capacitatea de muncă și perseverență.

 

Eugen V.: Și asta e cumva o caracteristică a Ambulanței (n.r. pentru Monumente), unde începem lucrurile, acolo le și ducem la capăt. Eu am avut o experiență de muncă în București de 7 ani după studenție și lucram undeva între 12 și 14 ore pe zi. Mergeam cu primul metrou, veneam cu ultimul. Asta am făcut timp de 7 ani și asta m-a călit puțin. Acum oamenii și tinerii nu mai sunt parcă dispuși să lucreze atâta, să treacă prin asta și mi se pare că e o experientă foarte bună pe care trebuie s-o ai în tinerețe, ca ulterior să-ți alegi tu programul și ritmul; dar asta cred că e nevoie s-o faci la un moment dat.

 

Cristi S.: Și întrebarea pe care îmi place să o pun invitaților: ce formă de optimism îl caracterizează pe Eugen.

 

Eugen V.: Cei mai optimiști sunt optimiști și în cele mai rele timpuri. Eu sunt unul dintre ei și de aia întotdeauna am încercat să găsesc o breșă care să funcționeze dacă, să spunem, condițiile nu erau cele propice la nivel macro. Dar totdeauna am încercat să fac slalom, să mă adaptez, să folosesc acea parte bună din legislație, nu cea care nu mă lasă, ci cea care mă lasă să fac lucruri. Și așa am văzut lucrurile, totdeauna eu mi-am văzut cumva țelul sau la distanță am văzut targetul și am făcut tot posibilul să ajung acolo, indiferent de condiții. Sigur că unele sunt mai bune, altele, mă rog, acum sunt condiții mai nasoale aș zice, dar ce mă bucură este faptul că foarte mulți oameni de afaceri românia înțeleg de fapt și vor să contribuie la creșterea acestui fenomen, al consolidării identității culturale. Dincolo de câștigurile financiare, să știi că sunt oameni educați, care poate au fost educați chiar de către copiii lor care studiază în străinătate, în Anglia, în U.S., în Franța, în Germania și cei care deja sunt oameni de afaceri, predau ștafeta celor mai tineri, cu care au o relație și care sunt ca și noi, ei înțeleg foarte bine lucrurile. Și atunci uite, cum se întâmplă și cu Romanian Business Leaders, foarte mulți oameni cu bune intenții care fac proiectele proprii, mai ales pe educație, dar aparent și pe patrimoniu (vrem să ne implicăm și noi aici), deci oameni care nu mai gândesc numai în ecuația sumelor de bani, ci vor să pună o cărămidă la reconstrucția acestei țări și atunci chiar apelează de foarte multe ori ei la noi și ne susțin.

Adolescent fiind nu ai foarte informații, și atunci te apropii de patrimoniu dintr-o perspectivă mai mult afectivă și asta a fost și cazul meu, eu sunt un mare iubitor al autenticității (și asta caut) și poate și puțin nostalgic. Face parte din noi acest sentiment, nu trebuie să încercăm să-l scoatem din noi, să renunțăm la el, chiar ar trebui promovat. Și spațiile acestea din ruinele pe care nu doar că le-am văzut, dar m-am și născut aici, în satele acestea, într-o vreme în care deja erau abandonate casele m-au format, spațiile acestea m-au influențat, m-au ajutat să văd într-un anumit fel viața și să mă apropii mai mult pe partea de mister, poate de o lume utopică, ceea ce într-un final duce la creativitate.

 

Cristi S.: În documentarea pentru episodul de azi am urmărit cu mult interes discuția avută de Eugen cu Corina Șuteu, de la Insula 42. Te sfătuiesc să o asculți și să îl urmărești pe Eugen de câte ori ai ocazia. Iar pe Daria, pe care ai ascultat-o în început, o poți găsi pe Facebook, pe pagina pe care ea a creat-o: Podișul Hârtibaciului: Oameni – Locuri – Fapte.

Îți mulțumesc că ne-ai ascultat!

Găsești pagina episodului cu referințe și transcrierea episodului la asaincepe.com/podcast. Le mulțumesc Ioanei Banaga și Alinei Cristea pentru ajutor! Îi mulțumesc și asistentei mele de producție, Cristina Căluean.

Pe Instagram la @asaincepe găsești bonusuri la ce se întâmplă în podcast. Le mulțumesc Mihaelei Beșleaga și Deliei Barbu pentru talent și disponibilitate.

Tema muzicală e realizată de Cantemir Neacșu.

Amintește-ți și de newsletterul #așaîncepe, îl primești lunar și vei găsi în el resurse și inspirație pentru creatori de schimbare. www.asaincepe.com/newsletter

Eu sunt Cristi Schiopu, ne auzim în episodul următor!

 

Share This