Ep #1: Crearea de impact prin povești

De vorba cu Cristi Lupșa, Editor fondator Decât o revistă

Cristian Lupșa are azi rolul de își sprijini colegii să publice cele mai bune povești pe care le pot spune. DoR este o revistă trimestrială care s-a născut în 2009 și care își propune, prin povești despre comunitate, să deschidă ocazii de dialog despre subiecte dificile sau tabu, să vindece și să creeze impact.

În mai bine de 12 ani de jurnalism, redacția DoR a reușit să contribuie la modificări legislative legate de violența domestică sau la crearea de politici publice pentru combaterea sărăciei.

Viața e mult mai largă decât bula în care te afli tu… și poate vrei sau nu vrei să intri într-o altă sferă, însă fă cunoștință prin intermediul unui ghid care te poate duce acolo în siguranță, și cu zone care poate nu seamănă cu viața ta.

Dorință [de schimbare] există … dar există un layer cultural care încurajează o lipsă de acțiune: “Eu vreau, dar îmi zice cineva cum să fac?”

Impactul DoR în comunitate

3:00 Care e portretul cititorului DoR?

5:12 Cum măsurăm impactul?

“A-i înțelege pe cei de lângă tine o să te ajute să-ți găsești drumul, direcția și rezolvările pentru problemele tale. Sunt deschiși și caută o conexiune cu lumea și poate căută chiar să-și definească propria identitate.”

Impactul lui Cristian Lupșa în echipa DoR

10.15 Cum se gândește el la colegii lui?

12.48 Despre a fi editor – cât anume e talent și cât e o aptitudine perfecționată prin repetiție?

Am obiceiul că dacă văd un film românesc sau citesc o carte, îi scriu autorului… Cred că avem o jenă să nu-i deranjăm pe oameni. Dacă ai consumat ceva ce ți-a plăcut, deranjează-i pe oameni.”

La nivel personal

15.30 Câte un cuvânt despre Cristian Lupșa de la câțiva dintre colegii lui.

16.00 Despre curaj și schimbare

19.39 Relația cu răbdarea

21.36 Cine are rolul de cheerleader pentru Cristian Lupșa

24.23 Cine e editorul ideal pentru el

25.23 Despre generozitate

Am învățat că a fi curajos nu e opusul fricii, [curajul] e o benzină de care ai nevoie ca să faci lucrurile în care crezi.”


 

Eu sunt abonat la Decât o Revistă. Sunt un mare admirator al reportajelor și scrisului așa cum DoR le face, și abia aștept ca biletul meu la The Power of Storytelling să fie “rupt la intrare” anul acesta.  Sprijină și tu misiunea lor de a spune povești cu impact cumpărând un abonament DoR.

Îți mulțumesc că ne-ai ascultat!

Sper că ți-ai luat din acest episod exact ce-ai avut nevoie. Cuvintele mele de check-out în urma discuției cu Cristian Lupșa sunt: grijă, curaj și generozitate.

Dacă ți-a plăcut acest episod, te invit să îl dai mai departe cunoscuților tăi. Spune-mi la ce alți lideri de comunitate ai vrea să ai acces prin acest podcast și voi face tot posibilul să stau de vorbă cu ei.

This American Life

Recomandarea lui Cristi

Vorbind despre “Cine e modelul lui de editor”, Cristi l-a numit pe Ira Glass, producătorul show-ului radio și podcastului This American Life.

Este un podcast narativ, fabulos, care se suprapune peste ideea Decât o Revistă de a îți prezenta lumile de lângă tine, pe care nu le cunoști, prin povești foarte bine realizate.

Dacă vrei să asculți, ai aici o recomandare de episoade cu care ai putea începe.

Bonus – Care este stilul de lider exersat de Cristi pentru colegii de la DoR

Transcrierea episodului:

Podcastul #așaîncepe pune în lumină profilul creatorului de schimbare. Eu sunt Cristi Șchiopu. Vorbesc cu lideri de comunitate despre cum arată peisajul lor interior, despre cum înțeleg ei să creeze impact durabil, atât în legătură cu oamenii cu care lucrează, cât și cu comunitatea mai largă pe care o servesc.

 

Cristi Lupșa: Realitatea e mult mai largă decât bula în care te afli tu.

 

Cristi Lupșa, editor fondator Decât o Revistă.

 

Cristi Lupșa: Și poate vrei sau nu vrei să intri într-o altă sferă, dar uite, fă cunoștință prin intermediul unui ghid care te poate duce acolo în siguranță, uite și zone care nu seamănă cu viața ta.

 

Cristi are azi rolul de a-și sprijini colegii să publice cele mai bune povești pe care le pot spune. DoR este o revistă trimestrială, care s-a născut în 2009 și care își propune, prin povești de comunitate, să deschidă ocazii de dialoguri dificile sau tabu, să vindece, să creeze impact. În mai bine de 10 ani de jurnalism angajat, DoR a reușit să contribuie la modificări de legislație legate de violența domestică sau crearea de politici publice pentru combaterea sărăciei.

 

Podcastul pe care îl asculți acum e parte din proiectul #așaîncepe, care luptă împotriva resemnării tinerilor cu exemple că se poate. Am început dialogul cu Cristi întrebându-l despre cum vede el apatia și resemnarea în rândul tinerilor din România.

 

Cristi Lupșa: Cred că ce am descoperit în ultimii ani este că dorință există. Există mult mai multă dorință decât credeam. Mai ales după ce am fost și eu plecat din țară, imediat după facultate, și m-am întors, aveam această senzație că doar eu vreau să fac ceva, și în timp mi-am dat seama că sunt foarte mulți oameni care vor să facă ceva, dar există un layer cultural care încurajează o lipsă de acțiune, care nu vine dintr-o lipsă de dorință, ci un soi de: „Eu vreau, dar nu înțeleg cum. Îmi zice cineva cum să fac?”. E o lipsă de inițiativă care eu credeam că vine dintr-o pasivitate de genul: „E, asta e, nu avem nicio șansă”. Dar mi-am dat seama că nu, mai ales în generațiile astea tinere – noi petrecem și destul de mult timp cu studenți și liceeni – e foarte multă dorință, dar e un blocaj de acțiune, care cred că este cultivat de școală și, dacă nu se întâlnesc cu niște oameni care le spun „Uite, ia-o pe aici și, când te întâlnești cu primul dușman, încearcă chestia asta”, e o lipsă de autonomie în acțiune. Cu asta sunt de acord. Dar cred că m-am binedispus într-un fel cu ideea că nu vine dintr-o blazare, ci dintr-o incapacitate de a avea instrumentele să acționezi singur.

 

Decât o Revistă nu s-a născut dintr-o idee măreață de a ajunge unde sunt azi.

 

Cristi Lupșa: Una din glumele cu care am început noi DoR acum aproape 12 ani e că am scris pe foaia aia din seara în care am făcut revista că pe noi ne citesc bărbați și femei cu acces la internet. Era un mic protest împotriva faptului că lucram la reviste comerciale, unde era acest portret al cititorului ideal, care nu avea legătură cu realitatea de foarte multe ori.

 

Și totuși, l-am întrebat care e portretul cititorului DoR, pe care ei îl cunosc și îi adresează poveștile. Nu căutam o definiție de marketing, ci o definiție de identitate, a cine e atins de poveștile din Decât o Revistă.

 

Cristi Lupșa: Modul în care ne gândim noi la oamenii care ne citesc e în felul următor: sunt oameni care cumva și-au dat seama că succesul lor în viață, și profesional, dar și personal, e direct legat de comunitatea și mediul în care trăiesc, și că a-i înțelege pe cei de lângă ei, fie că au legătură directă cu tine, fie că nu, o să te ajute să înțelegi mai bine lumea, să simți că aparții unui spațiu, să-ți găsești drumul, locul, direcția, să-ți găsești un soi de rezolvări pentru problemele tale. E un citat dintr-un film de frații Coen care spune că oamenilor le place să audă povești despre ce li s-a întâmplat altora ca să își rezolve ei după aceea problemele lor. Și atunci mie, unul, ca editor, așa îmi place să mă gândesc la oamenii care ne citesc: că sunt deschiși și își caută o conexiune cu lumea, își caută apartenență și poate caută să își definească identitatea, într-o formă sau alta.

 

Cum măsurăm impactul la DoR și cum ajunge feedbackul la ei?

 

Cristi Lupșa: Pentru noi a fost foarte clar de la început că nu vrem să facem asta în cifre. Nu vrem să alergăm după trafic, pentru că nu vrem ca după aceea traficul sau cifrele de audiență să fie driverul unor decizii editoriale în care nu ne regăsim. Așa că ce măsurăm noi, măsurăm foarte mult impactul direct în viețile oamenilor, care vine prin feedback pe care îl primim pe mail, sau ne întâlnim cu oameni la evenimente, sau pe Slack, în comunitate, sau în conversații directe cu ei, și feedbackul care este cel mai bun pentru noi – oamenii care spun: „Măi, povestea aia a însemnat ceva pentru mine” sau „Pentru că am citit ceva, am donat, sau m-am implicat într-o cauză, sau m-am apucat de ceva, sau m-ați inspirat să vorbesc cu familia despre un subiect complicat”. Acum două săptămâni am avut un curs cu niște adolescenți din Vaslui și unul dintre ei mi-a spus la final: „Voiam să vă spun cât de mult tu, și Irina, și Vlad, și Oana – a numit vreo 4-5 oameni din redacție – cât de mult ne-ați ajutat pe noi, liceenii din Vaslui”. Și mă gândeam: OK, tot ce am făcut e că am fost în Vaslui, am spus niște povești din Vaslui și am organizat niște evenimente și ce e extraordinar e că nu știi cum arunci o piatră într-un loc și ce se întâmplă cu acele mici valuri care la un moment dat ajung la țărm. Uneori vine feedbackul la tine chiar și luni sau ani mai târziu și afli că cineva care era în liceu a ajuns la o poveste de-asta și a fost extraordinar de importantă într-un moment din viața lui. Pentru noi, ăsta este feedbackul cel mai important. Încercăm să îl indexăm și să îl strângem, avem un canal dedicat pe Slack care se numește #impact, unde strângem în special genul ăsta de feedback. Adică ne uităm și la cifre, sperăm că oamenii o să ne susțină și o să devină abonați, dar dacă nu ar veni genul ăsta de feedback, care este foarte personal și lovește într-un soi de adevăr emoțional al oamenilor, nu știu cât de motivați am fi să continuăm cu toate dificultățile care sunt. Într-un fel, ce vrem să facem noi, pus laolaltă cu cuvântul „jurnalism”, într-o cultură media cum avem în România, pentru că suntem așa oarecum la marginea profesiei, deși noi nu vrem neapărat să fim la marginea profesiei, dar uneori simt că suntem împinși, că suntem altfel, că scriem lucruri lungi, nu suntem prezenți în conversația zilnică și nu suntem suficient de duri cu autorități sau diverse alte forme… Pur și simplu cred că forma asta în care am ales noi să ne uităm la lume, mai ales eseurile personale sau modul în care lăsăm oamenii să se autoreprezinte în poveștile lor, nu pare neapărat din sfera jurnalistică. Și atunci inclusiv modul în care noi ne organizăm și ne definim pare un pic din alt spațiu. Mie mi-a luat destui ani să am curajul să spun că oamenii nu ne dau bani sau ne susțin pentru jurnalismul pe care îl facem. Sigur, dacă ăla ar fi de proastă calitate, probabil n-ar rămâne prea mult, cu asta sunt de acord. Dar ei cred că ne susțin în primul rând pentru cum ne uităm la lume, pentru cum prezentăm lumea și cum vorbim despre ea. Pentru că așa, bucăți distincte de jurnalism excelent, să întâmplă în foarte multe locuri. Dar și cu o poziționare, o viziune asupra lumii nu sunt la fel de multe locuri.

 

Jurnalismul Decât o Revistă s-a făcut remarcat nu doar de cititori la nivel personal. Articolul portret făcut pentru Simona Halep a fost recomandat ca lectură esențială de către The New York Times. Articolele DoR au fost premiate de peste 35 de ori la Premiile Superscrieri, cea mai importantă competiție jurnalistică din România. În 2017, DoR a primit Premiul Special European Press Prize pentru reconstituirea incendiului de la Colectiv.

 

Am continuat discuția cu Cristi întrebându-l cum se gândește el la colegii lui.

 

Cristi Lupșa: Tocmai am ieșit dintr-o întâlnire unde am umplut o tablă cu motive pentru care oamenii ar pleca de aici. A fost foarte intens, așa că, văzând tabla aia, o parte din mine se gândea: Măi, eu sunt norocos. Deci cu toate minusurile de pe tabla asta, care sunt minusuri de resurse, că suntem un loc mic și oamenii execută uneori taskuri sub valoarea la care au ajuns, uneori e destul de multă neclaritate pe rol, pentru că pentru noi e importantă autonomia și atunci oamenii uneori mai bâjbâie să își găsească misiunea potrivită, și atunci văzând tabla aia, asta am zis: Sunt norocos că sunt înconjurat de atâția oameni care au găsit aici un spațiu în care se regăsesc și sunt foarte recunoscător în fiecare zi că consideră că ăsta e spațiul cel mai bun pentru ei în momentul ăsta al carierei și al vieții lor. Pentru că ce îmi doresc eu foarte tare este ca oamenii care vin la DoR să vadă în spațiul ăsta un loc în care ei să crească. Că au nevoie să crească un an, doi, și după aceea își găsesc o altă misiune, that’s it, that’s fine. Dar să îl trateze ca atare. Cred că oamenii care nu s-au descurcat neapărat foarte bine aici sunt cei care voiau să facă bine un job. Dar ne-am dat seama că e cam greu să vinzi viața asta la DoR ca un job. Înțeleg că unii oameni vor un job, nu vor neapărat o chemare sau atâta implicare. Și atunci pe colegii mei îi văd ca pe niște oameni care au marșat, dincolo de misiunea DoR, și pe chestia asta de a fi implicați în muncă și în ce li se întâmplă colegilor, și în ce se întâmplă organizației în care sunt.

 

L-am întrebat pe Cristi despre a fi editor și mă întrebam cât anume e talent și cât e un skill perfecționat prin repetiție.

 

Cristi Lupșa: Modul meu de a cunoaște lumea e prin a citi sau a consuma informații despre lume. Și atunci cred că ce este antrenat la skillul meu de editor este că încerc să mă expun la cât mai multe lucruri, să cunosc cât mai mulți oameni, să citesc cât mai multe chestii, încât să am un soi de capacitate de a citi printre rânduri, sau a pune întrebările bune, sau a întreba: Auzi, la asta te-ai gândit? Cu omul ăsta ai vorbit? Oare povestea ta nu e despre asta decât despre chestia asta? 

 

Un exemplu:

 

Cristi Lupșa: Citeam un text pe care ni l-a propus cineva despre operația ei pe cord deschis și primele șapte pagini erau foarte tehnice. Și editorul din mine era: OK, dar eu nu cred că tu ai vrea să scrii despre cum inima ta a început să bată din nou dacă era doar o minune a științei. There’s gotta be something else here. Și da, până la urmă, operația a fost doar simbolul că mi-am dat seama că eu nu am trăit până la 30 de ani viața pe care ar fi trebuit să o trăiesc și post-operator, odată cu recuperarea, am făcut o mulțime de alte schimbări. Nu la modul stil de viață, dietă, ci nu eram în relația potrivită, nu eram în mediul potrivit, nu eram în jobul potrivit. That’s the story. Și atunci ce fac eu în rolul meu ca editor este că încerc să îi sprijin pe oamenii cu care lucrăm, că sunt colegii mei, că sunt colaboratori, să ascuțim ideea asta pe care vrem să o transmitem, adică să răspundem cât mai bine la întrebarea – valabil pentru poveștile complexe, nu pentru orice bucată scrisă într-un newsletter – „despre ce e?”. Când eu citesc povestea asta, despre ce e? E despre curaj, e despre reinventare, e despre fericire, e despre doliu? Care este cuvântul ăla mare și lecția aia mare de viață care ne transportă prin povestea asta? Cred că asta se antrenează foarte mult și citind, pentru că îți antrenează mult imaginația de a putea citi printre rânduri ce ar putea să fie o poveste.

 

Înaintea discuției cu Cristi, am vorbit cu o parte din colegii lui. Am încercat să obțin un cuvânt care îl caracterizează. Trei persoane mi-au spus „curajos”. Apoi „workaholic”, „grijă și excelență”, „inteligență emoțională”, „cheerleader”, „prezență și energie”. Cristi mi-a părut mirat când a auzit „curajos”.

 

Cristi Lupșa: A, wow!

 

O colegă mi-a spus despre curajul lui: „Nu se teme de schimbare, ba chiar îi place când lucrurile o iau razna și are șansa să reinventeze produse, procese, echipe, misiuni și obiective”.

 

Cristi Șchiopu: Spune-mi un pic… Nu te temi de schimbare.

 

Cristi Lupșa: Cred că am învățat să nu mă tem de schimbare. Eu am o relație complicată cu cuvântul ăsta pentru că am crescut crezând despre mine că sunt orice, numai curajos, nu. Sau nu curajos la modul în care îl definești în România când ești adolescent. Mi se părea că curajos e un soi de curaj de a te pune cu lumea sau de a fi cel mai puternic dintre băieți, să fii cel mai tare din curtea școlii, mi se părea că n-am nicio șansă. În cel mai bun caz sunt printre ăia fricoși, care ar prefera să nu aibă prea multe conflicte, să nu li se întâmple ceva, să nu se ia la bătaie cu cineva. Și cum s-a transformat relația mea cu cuvântul ăsta e interesant. Nu cred că a dispărut niciuna din fricile mele, cât am învățat că curajul nu este neapărat opusul fricii, ci e pur și simplu o benzină de care ai nevoie ca să faci lucrurile în care crezi. Da, e un soi de skill învățat, pentru că și eu am ieșit din școală în România sperând să nu se schimbe nimic, să fie totul predictibil, să fie totul controlabil, să fie mediul meu safe, iar acum, mai ales după 12 ani de hai să-i zicem antreprenoriat, știu că oricând poate să se întâmple ceva care să dea peste cap tot ce ai construit. Chiar glumeam cu colegii mei anul trecut că eu sunt unul dintre ăia care s-a bucurat foarte mult de partea de criză a pandemiei, pentru că am putut să spun pentru prima oară după 12 ani: „Măcar la asta n-am contribuit noi”. Asta n-a avut în spate o decizie proastă de business, nu e un bagaj, nu e vreo datorie organizațională pe care o moștenim, pur și simplu asta este o explozie care n-a avut de-a face cu noi. Și da, a ajuns să îmi placă genul ăsta de incertitudine, îmi place să pot să lucrez cu alții să găsim soluții noi, am învățat să nu mă tem să luăm decizii care par destul de radicale – de exemplu, să renunțăm la abonamentul cu revista tipărită odată cu pandemia, dar nu și la produs. Așa că e un cuvânt complicat, dar îl accept, în unele locuri îl accept. Nu știu dacă în viața mea personală am întotdeauna la fel de mult curaj cât am în viața asta profesională, dar mai e loc. Mai e loc.

 

Vorbind despre curaj, am simțit aproape involuntar să o amintesc pe Brené Brown. Îl văd pe Cristi conștient de vulnerabilitatea actului de curaj. 

 

Cristi Lupșa: Sunt complet cu tine. Și pentru mine munca ei a fost foarte importantă. Acum vreo 7-8 ani cred că mi-am spus în mai multe situații: „Curajul e să faci act de prezență în locul ăla care îți provoacă disconfort”. Și am zis: „OK, bine, o să mă duc. Și după aceea vedem”.

 

Cum stăm cu răbdarea?

 

Cristi Lupșa: Am o relație duală cu ideea de răbdare, pentru că pe de o parte știu că schimbarea adevărată durează foarte, foarte mult, și, de exemplu, schimbarea de care e nevoie în România e o narațiune din asta generațională, care necesită incredibil de multă muncă, și și-atunci s-ar putea să nu ajungi acolo unde ți-ai dori. Înțeleg chestia asta și înțeleg nevoia de răbdare când vine vorba de marile probleme sistemice ale României, adică într-un fel sunt frustrat de generația mea, care așteaptă uneori de la un primar nou sau un ministru nou ca lucrurile să se schimbe așa, de parcă ei n-au lucrat într-o organizație, unde știi foarte bine că mecanismele sunt mult prea complicate ca să se schimbe în fiecare zi. Pe de altă parte, cred că sunt destul de nerăbdător uneori să încercăm chestii noi în ce facem. Hai să încercăm articolul ăla, hai să facem evenimentul ăla. M-am mai liniștit, cred că în ultimul an, doi, pentru că colegii mei îmi spuneau: „Măi, dar nu mai putem să fugim după fiecare chestie” și cred că mi-am mai dresat puțin răbdarea. Ce încerc să fiu atent este să îmi dau seama când e o chestie care ține de nerăbdare sau când e ceva care cu adevărat este o oportunitate care necesită mai mult efort, sau mai multă viteză, sau mai multă implicare. Asta nu e întotdeauna ușor, dar asta e – să vezi cum poți citi semnalele diferit.

 

Am aflat despre Cristi de la colegii lui că este un bun cheerleader pentru ei. Și i-am întors întrebarea: pentru el cine are rolul ăsta, cine sau ce face parte din sistemul de susținere al lui Cristi Lupșa?

 

Cristi Lupșa: Am foarte mare noroc cu prietena mea, care e cheerleaderul meu. Nu o interesează – și asta e bine – nu o interesează detaliile de ce se întâmplă, ci pur și simplu spațiul pe care l-am construit împreună este un spațiu de siguranță. Mai în glumă, mai în serios, noi îi spunem apartamentului nostru „bârlog”, ceea ce îmi dă permisiunea să mă retrag la bârlog când e greu și să mă ascund acolo, știu că aici va fi un loc sigur, și pot să hibernez, și sunt dușmani pe-aproape. Așa că ăla e clar un spațiu de siguranță. Și mă ajută și familia prin energia lor. Din fericire, momentele grele pe care le am eu nu corespund cu momentele grele pe care le are frate-miu, și asta ajută, adică ne compensăm și ne completăm. Și sincer, de multe ori, inclusiv parte din cultura noastră organizațională mă ajută să mă reîncarc, pentru că faptul că noi vorbim despre ce ni se întâmplă – poate ai trecut și tu prin experiența asta, vii mai low într-o zi sau într-o perioadă și îți spui „Mamă, ce n-aș fi venit la muncă sau n-aș fi făcut chestia asta”, dar exact ce se întâmplă acolo reușește să-ți schimbe nivelul de energie. Aici avem noroc că avem și niște rutine, un spațiu de luni dimineața unde ne armonizăm într-un check-in sau mai avem niște întâlniri lunare, sau alte puncte în care ne conectăm, unde se întâmplă uneori un shift de energie chiar la muncă. Îmi dau seama că pentru mulți asta este o formă de binecuvântare, pentru că de obicei munca e locul ăla în care te descarci, și să reușești să faci din locul de muncă un spațiu din care te poți și încărca, cumva îți permite să ai mai multe locuri din care suflă vântul, vorba aia. Pentru că, dacă nu, riști inclusiv în familie sau în relația ta să te agăți de ceilalți și să spui: „Aici voi trebuie să mă salvați. Dincolo, ăia mă descarcă, deci este responsabilitatea voastră să rezolvați tot”. Nu, din fericire, e un soi de mix de surse.

 

Cine e editorul ideal pentru Cristi?

 

Cristi Lupșa: Păi primul meu gând s-a dus către Ira Glass, care este gazda unui show de radio care se numește This American Life și care există de vreo 25 de ani. Ce are Ira este o filosofie a cum spui povești în jurnalism foarte, foarte ascuțită. El este omul despre care eu cred că n-ar da niciodată la radio o poveste care nu crede că este o poveste. Adică ar reuși să aibă acel echilibru foarte binevenit între a-ți juca rolul de cheerleader, ca editor, față de reporterii cu care lucrezi, dar a-ți respecta oarecum standardele de excelență a ce ar trebui să fie o poveste bună, încât să dea lucrurile pentru că sunt gata să fie date.

 

În final, am vorbit cu Cristi despre generozitate. Generozitatea de a mulțumi unui artist sau autor atunci când ce a creat el te mișcă.

 

Cristi Lupșa: E și o chestie românească, unde tu trăiești cu senzația că dacă eu nu-ți zic că-i rău, înseamnă că-i bine. Asta învățăm și la școală, asta învățăm și în multe locuri de muncă: de ce trebuie să-ți spun că ceva e bine? Cred că eu am învățat chestia asta la Master în State sau de la niște oameni de acolo, care, cu o incredibil de mare lejeritate, în momentul în care consumau ceva ce le plăcea, uneori spuneau „Mulțumesc” pur și simplu, iar alteori spuneau „Pentru mine, povestea asta sau produsul ăsta a însemnat ceva”. Și eu am obiceiul ăsta. Dacă văd un film românesc, sau un documentar, sau citesc o carte, îi scriu autorului pe Facebook, să-i spun: Măi, mulțumesc, m-a atins, m-a găsit în locul ăsta… Și este surprinzător cât de mulți îmi spun „Wow!”. Wow nu pentru că le mulțumesc eu, ci pentru că pur și simplu nu ajung la ei chestiile astea. Cred că avem o jenă să nu îi deranjăm pe oameni și de asta le-am zis întotdeauna și colegilor mei: Dacă ai consumat ceva ce ți-a plăcut, deranjează-i pe oameni, că oamenii ăia au pus suflet, au crezut în ceva ce au făcut, o să fie benzină pentru ei chiar și două rânduri în care le spui „Mulțumesc, mai fă piese ca asta, mai fă filme ca ăsta, că înseamnă ceva pentru mine”. Eu am fost foarte fericit în ultima vreme că au ieșit mai multe studii care validează, inclusiv dintr-un punct de vedere neuroștiințific, cercetări care spun că actele de generozitate, chiar dacă pare că le faci pentru alții, au o mare legătură cu propria ta stare de bine și propriul tău echilibru emoțional, și au o putere incredibilă de a te scoate uneori din momente nasoale. Că tu ai avut energie să faci ceva pentru alții te ridică pe tine, așa că generozitatea, dacă nu vrei sau nu simți că ți se potrivește și că alții o merită, poate o faci măcar din egoism.

 

Cristi Șchiop: Cristi, mulțumesc foarte mult!

 

Cristi Lupșa: Mulțumesc și eu! Mulțumesc pentru întrebări, m-am simțit foarte provocat și simt așa, un boost de energie. 

 

Eu sunt abonat la Decât o Revistă. Sprijină și tu misiunea lor de a spune povești cu impact cumpărând un abonament pe dor.ro/sustine.

 

Îți mulțumesc că ne-ai ascultat! Sper că ți-ai luat din acest episod exact ce ai avut nevoie. Cuvintele mele de check-out sunt: grijă, curaj și generozitate.

 

Dacă ți-a plăcut acest episod, intră pe asaincepe.com, spune-mi la ce lider de comunitate ai vrea să ai acces prin acest podcast și voi face tot posibilul să ajung la el.

 

În episodul următor, vorbim cu doamna dirigintă a Funky Citizens, Elena Calistru.

Elena Calistru: Am o pasiune super ciudată, și în ultimii ani s-a accentuat de o manieră aproape cumplită: îmi place de Teddy Roosevelt. Foarte, foarte tare, for some random reasons.

Share This