Ep #11: Cultura la dubă – jurnalism cultural de impact

De vorbă cu Alexandra Tănăsescu – inițiator Cultura la dubă.

Cultura la dubă este o platformă de jurnalism independent. Ei adresează un gol existent creat de felul în care televiziunile aleg să abordeze cultura, asta dacă se întâmplă să adreseze astfel de subiecte. Aceasta a fost și punctul de pornire al Alexandrei când, în Octombrie 2019 a ales să pornească acest proiect și să renunțe la jobul de reporter pe care îl avea la PRO TV.

Am reușit să aduc [domeniul culturii] mai aproape de un public mai larg, să îl scot din bula noastră, a celor interesați direct de o formă de artă, și să îl pun într-un context socio-politic.

Alexandra și echipa ei au reușit, în perioada relativ scurtă de la lansare să vorbească cu marii artiști și realizatori relevanți din diversele domenii culturale. De la regizori la muzicieni, la artiști plastici sau educatori, ei merg în profunzime atunci când prezintă un profil sau devenirea unui proiect artistic.

Ei au realizat și investigații, au vorbit despre injustiții și lucruri anormale într-un domeniu care oricum se zbate din lipsă de finanțare.

Prezența “Cultura la dubă” în spațiul cultural și jurnalistic a fost remarcată de Transilvania International Film Festival, care a premiat Cultura la dubă cu Bursa Alex. Leo Șerban la TIFF 2020.

Te invităm să asculți ce are Alexandra de spus despre proiectul inițiat de ea, despre energia pe care o pune în această platformă, despre importanța aprecierilor, despre curaj și corectitudine.

Timeline-ul episodului:

1.30 Descrierea proiectului Cultura la dubă

3.00 Audiența Cultura la dubă

5.40 Resursele și skillurile cu care Alexandra a început proiectul

7.15 Nemulțumirea de dinainte de proiect

9.40 De unde vine educația către cultură

20.10 Importanța aprecierilor

21.00 Despre gratitudine si a mulțumi artiștilor (fragment din episodul cu Cristi Lupsa)

23.00 Despre gratitudine cu Alexandra

27.00 Cine e „echipa” pentru Alexandra

28.10 Cum arată lucrurile atunci când e greu

29.40 Cum s-ar caracteriza într-un singur cuvânt

Îți mulțumesc că ne-ai ascultat! Continuăm să purtăm discuții cu activiști, educatori și jurnaliști independenți, pentru a crea profilul changemaker-ului român, iar dacă ți-a plăcut acest episod, te invit să îl dai mai departe cunoscuților tăi.

Spune-mi la ce alți lideri de comunitate ai vrea să ai acces prin acest podcast și vom face tot posibilul să stăm de vorbă cu ei.

În episod am făcut referire la un articol despre Boovie – festivalul de book trailere inițiat de Carmen Ion, profesoară de limba și literatura română din Focșani. O inițiativă excelentă, care se înscrie întru totul în ideea #așaîncepe a creatorilor de schimbare.

Din articol:

În urmă cu șapte ani, Carmen Ion, profesoară de limba și literatura română în Focșani, și-a dorit să îi determine pe elevii ei să citească. I se părea că modul tradițional de interpretare a unui text nu îi mai atrage pe copiii din ziua de astăzi către lectură. Astfel că i-a provocat să creeze book trailere, deși nici măcar ea nu știa la momentul respectiv ce presupune acest lucru.

Exercițiul didactic început într-o sală de clasă a devenit între timp un concurs la care se înscriu elevi din toată țara și chiar și din străinătate.

Book trailerele elevilor au ajuns să fie prezentate publicului de la cel mai important festival de film organizat în România, Transilvania International Film Festival (TIFF), iar Boovie a fost prezentat Comisiei Europene ca strategie didactică.

În prezent, Festivalul Boovie este mai mult decât un concurs. Timp de trei zile, elevii au ocazia de a participa la ateliere ținute de profesioniști din sfera mass-mediei, cinematografiei sau educației.

Citește interviul pe care Carmen Ion l-a acordat pentru Cultura la dubă!

Transcriere

Podcastul #așaîncepe pune în lumină profilul creatorului de schimbare. Eu sunt Cristi Schiopu, vorbesc cu lideri de comunitate despre cum arată peisajul lor interior, despre cum înțeleg ei să creeze impact durabil, atât în legătură cu oamenii cu care lucrează, cât și cu comunitatea mai largă pe care o servesc.

 

Alexandra Tănăsescu: De cele mai multe ori, în presa mainstream cultura există atunci când un regizor de film câștigă premiu la Cannes sau la Berlin, când moare un actor și este tragedie națională… Nu știu, cam atât.

 

Cristi Schiopu: Cultura la Dubă este un proiect inițiat de Alexandra Tănăsescu, în octombrie 2019. El s-a născut din frustrările locului pe care îl ocupă cultura între sloturile alocate știrilor, unde lucra ea și din încrederea că poate crea un proiect jurnalistic semnificativ în jurul culturii.

 

Alexandra T.: Eu văd cultura mult mai amplu decât atât, cred că este important să explicăm ce stă în spatele realizării unui film românesc care ajunge să ia premiul la Cannes sau la Berlin, cum se chinuie acești regizori cu un sistem blocat, învechit în timp, cu foarte puțini bani, că față de producții străine, filmele noastre au niște bugete foarte, foarte mici. Da, și consider că este important să vorbim despre toate lucrurile astea.

 

Cristi S.: Site-ul culturaladuba.ro a ajuns să crească în mod organic, iar Alexandra e foarte bucuroasă că aprecierile de pe pagina proiectului vin de la persoane cu interes real la ce se întâmplă pe site. 

 

Alexandra T.: Cultura la Dubă este o platformă de jurnalism independent, în sensul că nu avem un salariu, trăim și lucrăm din micile donații venite de la cititori ori din mici parteneriate plătite, din când în când, cu diverse entități culturale, dar niciodată cu vreo instituție publică. Ăsta este unul dintre principiile pe care ni le-am asumat, nu vrem să accesăm bani de la FCN (n.r. Fondul Cultural Național) sau, nu știu, alte fonduri publice dedicate culturii, fiindcă noi considerăm că e nevoie de această independență financiară față de instituțiile publice, pentru a avea libertatea să le criticăm în orice moment. Am creat pe acest site în octombrie 2019, a trecut așadar un an și jumătate și de atunci a fost într-o continuă creștere sută la sută organică, în sensul că niciodată nu am avut vreo postare plătită pe Facebook, vreun Google Ad, nu am avut nici buget și nici nu am vrut să adunăm așa niște utilizatori care vin la un simplu click pe o postare sponsor și după aceea nu mai sunt interesați. Am vrut să las lucrurile să decurgă natural și să văd cu adevărat câți oameni vor fi interesați. Și cred că este cel mai bun lucru pe care l-am făcut, fiindcă într-adevăr comunitatea noastră este reală.

 

Cristi S.: Audiența site-ului e una fidelă, lucru observat prin numărul și calitatea reacțiilor de pe platformă. Am întrebat-o pe Alexandra cum crede că se explică o astfel de audiență.

 

Alexandra T.: În primul rând, am încercat și cred că am reușit să aduc acest domeniu al culturii, care până acum părea ceva așa, foarte elitist și exclusivist, mai aproape de un public mai larg, cumva să-l scot din bula noastră, a celor interesați direct de o formă de artă, de teatru, film sau arte plastice și să pun cutura într-un context socio-politic; adică atunci când fac un interviu cu un regizor de film, de exemplu astăzi am publicat interviu cu Radu Jude, care a câștigat Ursul de Aur, încerc să am o discuție mult mai amplă, nu doar despre cum a fost făcut acel film și cum este să fii regizor de film, ci cum e să fii regizor de film în România, cu structurile actuale, cu lipsa de finanțare, cum percepe el reacția publicului la filmele românești, care este mai degrabă absentă… Da, și cred că așa, în primul rând abordând cultura ca pe un domeniu într-un context mai larg, apoi, eu cred că, atunci când vorbim despre cultură, nu vorbim doar despre artele pe care le cunoaștem, ci cultura poate fi nu știu, și cultura fotbalului românesc sau cultura mașinilor, povești care țin de istoria noastră. Și-apoi contează și limbajul folosit, eu venind cu o experiență de la Știrile Pro TV de foarte mulți ani, am învățat să traduc orice subiect dificil, greu de înțeles, pe înțelesul a două milioane de oameni, urmăritorii Știrilor Pro TV și am preluat acest stil, care este cumva deja format și nu cred că mi-l mai pot schimba, l-am preluat la Cultura la Dubă, în sensul că articolele sunt foarte clare și pe înțelesul oamenilor, nu folosesc acel limbaj de lemn, specific multor publicații de jurnalism cultural. Așa cred că am adus oamenii și apoi, ți-am zis, contează foarte mult că acei oameni sunt reali și i-am lăsat pe ei să vină spre noi, nu m-am băgat eu în sufletul lor cu postări plătite.

 

Cristi S.: Care sunt resursele și skill-urile cu care Alexandra a pornit proiectul?

 

Alexandra T.: În primul rând, background-ul meu jurnalistic și cultural, fiindcă, la nivel individual, întotdeauna am fost interesată de cultură, am fost atrasă de muzică; de cele mai multe ori, salariile mele mergeau pe concerte și bilete la tot felul de festivaluri. Tot timpul am crezut că cea mai bună investiție pe care o pot face este cea în experiențe de viață și amintiri frumoase. Și-apoi bineînțeles că experiența de la Pro TV înseamnă și o familie, cumva, din care a făcut parte și m-am bucurat de sprijinul foștilor colegi atunci când am lansat site-ul. Da, nu a fost chiar de la zero, în sensul că el a fost ajutat de mulți oameni cunoscuți, foști colegi de la Pro TV sau alți oameni din domeniul cultural pe care-i cunoscusem dinainte, poate că aveam niște uși deja deschise, ei cunoscându-mă ca reporter de la Pro Tv, au acceptat să-mi dea un interviu, însă nu a fost asta în toate cazurile. De foarte multe ori am abordat oamenii care nu auziseră niciodată de mine, nu auziseră de Cultura la Dubă  și totuși le-am explicat despre ce e vorba și au fost deschiși să răspundă întrebărilor mele.

 

Cristi S.: Iar dacă ar fi să deseneze evoluția site-ului, au fost momente când audiența a crescut spectaculos.

 

Alexandra T.: Da, au fost niște știri sau materiale care au devenit virale, de la care nu mă așteptam, știri care au făcut, nu știu, 60.000 de vizualizări în câteva zile, ceea ce pentru un site de cultură este o cifră incredibilă.

 

Cristi S.: Dă-mi un exemplu.

 

Alexandra T.: Uite, prima pe care mi-o amintesc a fost știrea cu Irina Rimes, care a fost angajată cumva de Ministerul Culturii să fie ambasadorul Zilei Brâncuși. A avut loc o conferință de presă la care eu am asistat, la care ea, din nefericire pentru ea, a scos niște perle, pentru că nu era neapărat familiarizată cu lucrările lui Brâncuși. Cumva am regretat viralizarea acelei știri, fiindcă intenția mea n-a fost în niciun moment s-o pun pe ea într-o situație neplăcută, dar am prezentat lucrurile așa cum au fost, nu le-am scos din vreun context, pur și simplu am făcut un articol în care am dat citate din declarațiile ei din cadrul acelei conferințe și articolul s-a viralizat fiindcă oamenii abia așteaptă, de fapt, un motiv de hate în online, ca să critice și să spună “Wow, s-a trezit asta, care nu are nicio treabă cu cultura, să promoveze cultura”. Cred că intențiile Ministerului Culturii au fost bune, în sensul că au încercat să aducă acest eveniment mai aproape de tineri și să ia un influencer, dar poate că nu a fost foarte bine pregătit evenimentul. Ea atunci a explicat că a acceptat să participe gratuit la asta, ministerul nu a oferit bani cuiva și știm foarte bine că influencerii vor bani ca să promoveze ceva. Da, și a ieșit ceva neplăcut, a fost un heirup d-ăsta românesc, de fapt. Chiar și atunci când încearcă să schimbe ceva, încearcă de pe o zi pe alta, și evident că nu poți să schimbi un sistem care este atât de învechit și care ne-a obișnuit cu zilele orașului, mici, bere și muzică populară și evenimente cu tentă naționalistă, nu poți să devii cool peste noapte doar pentru că iei un influencer. A fost tratat foarte superficial și vorbind strict despre valoarea lui Brâncuși, ni se par de prost gust toate aceste evenimente care au loc de ziua lui Brâncuși, când brusc ne amintim de marele sculptor român, care de fapt pe afară este cunoscut foarte mult ca francez. Și vezi tot felul de haine cu Coloana Infinitului pe ele, tot felul de kitsch-oșenii. Anul acesta, de exemplu, am fost la o expoziție organizată la Muzeul Țăranului, se numea Mirrors of Brâncuși, care a costat vreo 200.000 de euro, finanțare de la Ministerul Culturii prin fonduri norvegiene, în care erau niște reproduceri ale lucrărilor lui Brâncuși privite prin niște oglinzi… Mie nu mi-a plăcut absolut deloc și am argumentat într-un articol ce s-a întâmplat acolo și pe câți bani și, până la urmă, eu cred că trebuie să-l sărbătorim pe Brâncuși strict prin lucrările lui, că de fapt ele sunt valoarea cu care trebuie să ne mândrim, ele trebuie protejate, nu să se întâmple ce s-a întâmplat cu Cumințenia Pământului, că statul român s-a chinuit câțiva ani să cumpere o sculptură; nici măcar pâna azi nu a dat banii înapoi donatorilor.

 

Cristi S.: Alexandra a pornit proiectul dintr-o nemulțumire. Am întrebat-o dacă, după aproape doi ani, ceva s-a schimbat.

 

Alexandra T.: Da, aveam această nemulțumire și frustrare, fiindcă la Pro (n.r. TV) mă ocupam de domeniul culturii și era o adevărată bătălie să îmi conving șefii să acorde atenție unor subiecte pe care eu le vedeam importante, dar de foarte multe ori explicația era că nu fac audiență… Și rămâneam cu această frustrare că nu aveam timpul necesar pentru a arăta toate subiectele pe care eu le consideram importante și nici în restul presei nu se întâmpla asta; adică, de cele mai multe ori, în presa mainstream cultura există atunci când un regizor de film câștigă premiu la Cannes sau la Berlin, când moare un actor și este tragedie națională… Nu știu, cam atât. Și eu văd cultura mult mai amplu decât atât, cred că este important să explicăm ce stă în spatele realizării unui film românesc care ajunge să ia premiul la Cannes sau la Berlin, cum se chinuie acești regizori cu un sistem blocat, învechit în timp, cu foarte puțini bani, că față de producții străine, filmele noastre au niște bugete foarte, foarte mici. Da, și consider că este important să vorbim despre toate lucrurile astea. Și-atunci mi-am dorit să am acest loc în care să pot scrie oricând, oricât vreau despre cultură și așa cum văd eu lucrurile. Pe parcurs mi s-au alăturat tinere studente la Jurnalism, care au descoperit Cultura la Dubă și mi-au scris că vor și ele să scrie, că li se pare foarte mișto și pentru mine a fost o mare bucurie să văd că-mi scrie o fată de 20 de ani că își bea cafeaua cu site-ul Cultura la Dubă. Adică mi-a demonstrat că sunt pe drumul cel bun și că tinerii pot fi apropiați de cultură; cultura nu e doar pentru persoanele vârstnice, care citesc anumite publicații dintr-un reflex cumva pe care și l-au creat ani de zile. Sunt și alte publicații care fac materiale foarte bune pe cultură, (n.r. cum ar fi) Scena9, chiar și Libertatea a început să mai scrie din când în când pe cultură, dar foarte, foarte puțin; adică presa mainstream nu, nu prea… Și da, din păcate, noi nu putem să ne comparăm vreodată cu puterea pe care o are o televiziune, de a transmite aceste subiecte și ar fi nevoie și acolo de niște schimbări. Au fost încercări pe la Digi cu diverse emisiuni, dar erau niște formate destul de plictisitoare și au fost scoase din grilă.

 

Cristi S.: Și acum o dilemă de tip oul sau găina: Oare publicul nu cere cultură cât să fie suficientă audiență pentru grila de programe sau poate publicul trebuie educat, prin prezență în Prime Time, și (n.r. unor) proiecte cum e Cultura la Dubă? Nu știu. Alexandra e de părere că educația înspre cultură poate veni din multe locuri.

 

Alexandra T.: Ideal, cred că acest apetit trebuie dezvoltat din familie; dacă nu se poate din familie, atunci intervine rolul școlii. De exemplu, eu vin dintr-o familie absolut simplă, am crescut în cartierul Rahova, părinții mei nu erau consumatori de cultură… Poate m-a ajutat că sora mai mare, din liceu a devenit cumva înclinată spre muzica rock, și atunci eu am ascultat asta în casă datorită ei, dar școala a avut pentru mine o importanță foarte mare, fiindcă școala m-a dus la teatru, la teatru de copii în prima fază, după aceea în liceu mergeam la teatru; în liceu am avut o dirigintă profesoară de franceză extraordinară, care ne-a dus la târguri de carte, unde cunoșteam scriitori contemporani și eram uluiți că există scriitori în viață, că nu sunt toți morți. L-am văzut, de exemplu, în carne și oase pe Cărtărescu, când eram în liceu și citisem Nostalgia în clasa a IX-a și mi s-a părut ceva extraordinar și asta m-a făcut să fiu mai atrasă de cărți. La fel, diriginta ne-a dus pe motoare, la concerte și cred că educația înseamnă și asta, nu doar manuale și programa și ce faci la cursuri. Și da, școala are acest rol de a-ți aduce poate ceea ce în familie nu ai, îți oferă aceste șanse, de a vedea și altceva în societate. Bun, și dacă nici școala nu ți-a oferit asta, cum mai poate fi atras cineva la, nu știu, 20, 30 de ani, cred că atunci intervine și rolul presei. Da, poți să vorbești despre filme românești pe înțelesul publicului mai larg și să le explici de ce ar fi bine să le vadă, despre ce sunt acele filme, că există și această falsă idee că toate filmele românești sunt plictisitoare, cu cadre lungi sau că au ciorbă… Dar sunt filme mult mai complexe de atât, și nu numai filme românești, filme europene. Vorbim despre filme de autor și există această impresie că toate sunt greu de înțeles și complicate și pretențioase, dar nu sunt așa. Uite, exemplu filmul Another Round, care a câștigat Oscarul pentru cel mai bun film străin, a câștigat premiul Academiei Europene de Film pentru cel mai bun film anul trecut și este un film foarte, foarte bun, vorbește despre viață, de fapt, și bucuria de a trăi, dar și despre probleme pe care le întâmpinăm cu toții și nu-i nimic complicat de urmărit, e o bucurie acest film. Da, și atunci presa are un rol foarte important în a recupera practic acest public, care poate n-a fost crescut din familie sau din școală. 

Și mai sunt și instituțiile publice, de fapt sunt foarte importante; cum atrag ele publicul spre cultură și spre ce formă de cultură? Fiindcă urmăresc an de an proiectele finanțate de AFCN (n.r. Administrația Fondului Cultural Național) sau de Primăria Capitalei și vezi în proporție covârșitoare niște titluri naționaliste, de Ziua Națională a Culturii, de Ziua lui Eminescu, acele depuneri de coroane și statui și tot felul de simpozioane la care participă niște academicieni între el, deci acele evenimente nu se adresează publicului. Și eu asta fac la Cultura la Dubă, eu urmăresc cum sunt cheltuiți banii publici investiți în cultură, arăt că de fapt ei sunt risipiți, că nu se investește în ceva cu substanță, în niște evenimente în urma cărora să rămâi cu ceva. Totul este superficial, este „Vai, să ne mândrim că suntem români”. De ce să ne mândrim că suntem români? Hai să ne dați motive să ne mândrim că suntem români. Și da, Cultura la Dubă vorbește foarte mult despre ce fac instituțiile publice în cultură, de la directori de teatre, abuzuri, de la mediul academic, în care sunt foarte multe probleme, adică nu vorbim doar despre cultură, ci și despre educație. Am avut, de exemplu, un subiect amplu despre o poveste de la Conservator, niște dezvăluiri uluitoare ale studenților de acolo, care spuneau că devin dependenți de niște pastile, care sunt folosite în mod normal în tratamentul cardiacilor, pentru hipertensiune, adică îți scad bataile inimii și acești tineri de 20 de ani le folosesc înaintea examenelor, fiindcă sunt supuși unui tratament absolut îngrozitor. Sunt profesori care îi amenință că îi filmează și îi umilesc și le arată filmulețele pe Youtube dacă ei cântă prost. Sau spuneau că lor nu li se face o încălzire corespunzătoare la examenele de vioară sau la cursurile obișnuite, că pot veni de la -10 grade și sunt puși să cânte un Capriciu de Paganini (n.r. Niccoló Paganini), care e ceva foarte complicat și ei ajung să facă tendinite și tot felul de probleme la mâini, care după aceea îi vor afecta întreaga carieră. Și uite niște aspecte la care nu ne gândim că există la Conservator, la Universitatea Națională de Muzică și arătăm ca se întâmplă și asta. De asemenea, am început o serie despre abuzuri la Facultatea de Actorie, abuzuri mai ales la adresa femeilor, cum sunt umilite femeile de către profesori și profesoare, femei cărora li se spune că sunt urâte, că arată că și cum ar fi bolnave, că n-o să joace nicăieri cu fața aia și sunt actrițe care acum au ajuns să aibă performanțe la nivel internațional, adică  au dovedit că sunt bune și povestesc că lor în facultate profesorii le spuneau astfel de lucruri. 

În jurnalismul cultural în România sunt niște publicații în general nișate pe literatură, teatru, film, arte plastice, nu găsești o publicație care să le adune pe toate în același loc, nu găsești investigații despre ce se întâmplă în teatre importante, la opere; iată, la Opera Națională Iași, managerul este suspendat fiindcă e anchetat de DNA (n.r. Direcția Națională Anticorupție), de fapt a fost trimisă în instanță, Beatrice Rancea și alte încă zece persoane. Acolo unde sunt bani publici, există și corupție, iar asta se întâmplă și-n cultură, așa cum e și în sănătate, în educație, în transporturi și peste tot. Apoi am spus că prezentăm subiectele într-un context mult mai larg, nu unul nișat și prezentăm, de fapt, și povești frumoase, nu e totul rău. Prezentăm cum unii oameni încearcă și reușesc să schimbe ceva în comunitățile lor, de exemplu am scris un articol, primisem un mail de la cineva care o să aibă niște ateliere de creative writing în Giurgiu, care este al doilea județ din țară cu cea mai slabă rată de promovare la BAC, și ei vor merge acolo, într-un liceu, și vor avea aceste cursuri cu 20 de tineri de liceu, la care vor merge regizori de film, scenariști și vor lucra cu ei. Mai mult de atât, le vor arăta filme făcute de studenți la UNATC (n.r. Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale”, București) și alte filme românești; acolo nu există cinematograf. Deci astfel de evenimente ar trebui să existe în toată țara. Și sunt atât de mici, adică au bugete atât de mici încât nu ajung să fie promovate, nu au bani să-și pună bannere pe social media sau pe străzi și noi am devenit și această platformă unde ei își găsesc locul. În plus, anul trecut, fiindcă acest domeniu a fost atât de lovit de criză, toate festivalurile mari de muzică au fost anulate, teatre închise și așa mai departe, noi am fost singurul loc care a vorbit constant despre măsuri anunțate de autorități sau promise și nefăcute, cum s-a întâmplat cu o schemă de ajutor de stat promisă de Guvernul României care nu există nici până în prezent. Ea a fost promisă în noiembrie 2019, cu două săptămâni înainte de alegerile parlamentare, era vorba de o sumă de o sută de milioane de euro și până azi ei nu au primit nici un leu. Sunt teatre independente în pragul falimentului, care și acum, cu 50% ocupare a sălii, atât cât este permis, ei nu pot deschide sau dacă deschid, nu-și recuperează cheltuielile cu actorii, curentul, toată lumea care lucrează la o reprezentație, fiindcă sălile lor oricum sunt foarte mici și, nu știu, să zicem că într-o sală de 100 de locuri vin 50 de oameni, asta dacă reușești să vinzi cele 50 de bilete; și nu reușești să-ți recuperezi banii. Deci am devenit și această voce pentru sectorul independent. Independent în sensul că nu sunt teatre finanțate de la bugetul public, sunt teatre care se descurcă așa cum pot și da, toate lucrurile astea se întâmplă la Cultura la Dubă.

 

Cristi S.: Cultura la Dubă pune în lumina reflectorului profile de artiști actuali, de la Eugen Gebeleanu la Mircea Cărtărescu, dar și inițiative culturale locale, cum ar fi Boovie, festivalul de book-trailere inițiat de Carmen Ion, profesoară de limba și literatura română din Focșani. Am pus articolul Cultura la Dubă despre Boovie pe pagina acestui episod, de pe asaincepe.com. Ceea ce a creat Carmen Ion se înscrie foarte bine în tipul proiectelor cu impact pe care le urmărim aici.

Am vorbit mult cu Alexandra despre feedback, cât de important e să se întoarcă la ei reacțiile celor care citesc.

 

Alexandra T.: E foarte important, mai ales atunci când nu ai un venit din treaba asta sau nu e un venit constant și te zbați de la o zi la alta și muncești; îmi deschid laptopul la opt dimineața și de multe ori îl închid la două noaptea. Practic cea mai mare satisfacție este atunci când vezi că ceea ce faci are un impact.

 

Cristi S.: În primul episod de #așaîncepe, am vorbit cu Cristi Lupșa despre gratitudine și cum se pare că altora le este mai ușor să exprime gratitudinea decât nouă, românilor.

 

Cristi Lupșa (editor DoR): Nu știu, poate știi și tu, asta e și o chestie românească, unde tu trăiești cu senzația că dacă eu nu-ți zic că e rău, înseamnă că-i bine. Asta învățăm și la școală și asta învățăm și-n multe locuri de muncă; adică de ce tre’ să spun că ceva e bine? Și cred că eu am învățat chestia asta la master în State sau de la niște oameni acolo care, cu o incredibil de mare lejeritate, în momentul în care consumau ceva ce le plăcea, uneori spuneau „mulțumesc”, pur și simplu, alteori chiar spuneau, nu știu, pentru mine, povestea asta sau produsul ăsta a însemnat ceva. Și eu am obiceiul ăsta și dacă văd un film românesc sau un documentar sau citesc o carte, îi scriu autorului pe Facebook, să-i spun „băi, mulțumesc, m-a atins, m-a găsit în locul ăsta” și este surprinzător cât de mulți îmi spun „wow”; adică „wow” nu că le mulțumesc eu, ci că pur și simplu nu ajung la ei chestiile aste, știi? Și cred că avem o jenă din asta să nu-i deranjăm pe oameni și de asta le-am zis întotdeauna colegilor mei, dacă ai consumat ceva ce ți-a plăcut, deranjează-i pe oameni că oamenii ăia au pus suflet, au crezut în ceva ce au făcut. O să fie benzină pentru ei, chiar și două rânduri în care le spui „mulțumesc, mai fă piese ca asta, mai fă filme ca ăsta că înseamnă ceva pentru mine”.

 

Cristi S.: Am vorbit și cu Alexandra despre subiectul acesta.

 

Alexandra T.: Am fost în New York acum câțiva ani și mi s-a întâmplat de trei ori pe stradă să mi se spună că sunt frumoasă sau că am o rochie frumoasă, și chiar din partea unor femei. Și m-a făcut să mă simt atât de bine și mi-am dat seama că noi nu avem această deschidere în România și am zis că dacă eu m-am simțit atât de bine că mi s-a spus asta, atunci o să fac și eu acest lucru; și chiar mi-am propus. Poate par ciudată, dar acum câteva zile eram la semafor și era o fată îmbrăcată foarte simplu, dar foarte frumos și i-am zis că „îmi place foarte mult cum ești îmbrăcată, ești drăguță” și ea s-a emoționat așa și am văzut că s-a bucurat. Și avem atât de multă nevoie de aprecieri de genul acesta, adică aprecieri reale, nu doar like-urile alea care vin din reflex și referitor la lucruri mai concrete de atât, să-i spui unui autor că-i apreciezi munca și așa mai departe contează atât de mult, chiar și pentru cel mai cunoscut scriitor din Români și am făcut recent chestia asta; Mircea Cărtărescu, un scriitor pe care eu îl apreciez foarte mult, a postat pe Facebook că există o ediție nouă a volumului Nostalgia și am avut așa o reținere să-i scriu, să nu-i scriu, că poate nu se cade ca eu, jurnalist să postez ca un fan al unui scriitor, că trebuie să am cumva această echidistanță și până la urmă am zis să-i scriu și i-am scris că în clasa a IX-a exista un volum Nostalgia al unui coleg, că noi am avut în manual povestea REM, care era cumva lectură obligatorie, dar după aceea ne-a plăcut așa de mult ca am vrut să le citim și pe celelalte din volum și exista această carte, Nostalgia, care circula de la unul la altul în fiecare săptămână și ajunsese să fie foarte tocită, cu foile îndoite și așa mai departe. Și i-am scris asta, că la noi în clasă Nostalgia a fost cumva cartea care ne-a făcut să vedem că există și altfel de literatură, în afară de Sadoveanu și toate chestiile greoaie pe care eram obligați să le citim și nu erau deloc plăcute (mie nu mi-a plăcut deloc să citesc Frații Jderi). Și comentariul ăla a primit dup-aia super multe like-uri, chiar și de la el și-mi dau seama că pentru orice om e important să primească aprecieri. Da, chiar ne bucură. Și uite, un feedback care m-a marcat în mod special a fost că într-o zi am primit în contul în care primim donații o donație de 50 de lei de la o persoană în vârstă de 90 și ceva de ani, o doamnă care ne-a spus „De la o văduvă de 90 și ceva de ani pentru Cultura la dubă”. Și pentru mine a fost ceva extraordinar. În primul rând, că o femeie de 90 și ceva de ani citește Cultura la Dubă și că din pensia ei sau nu știu de unde a făcut această donație. Și e genul ăla de semn care te motivează super mult și contează mai mult decât o donație în bani mai valoroasă. La fel cum, mai am o povestioară foarte drăguță, la polul celălalt, o fată de 20 și ceva de ani, studentă în Viena ne-a donat acum un an și ceva 33 de lei și am căutat-o după aceea să-i mulțumesc în mod special, că înseamnă foarte mult că o studentă ne-a donat din banii ei această sumă și ulterior Alina Cristea, că despre ea este vorba, a început să scrie la Cultura la Dubă și acum este om de bază în echipa noastră.

 

Cristi S.: În discuțiile cu creatorii de schimbare am observat, fără nicio excepție, importanța echipei în devenirea unui proiect de impact. Echipa vine în diferite forme.

 

Alexandra T.: Echipa mea, în primul rând, e prietenul meu cu care locuiesc în casa și care-mi știe toate momentele de slăbiciune și mă ridică de acolo, Sorin Tănase, care scrie și el din când în când la Cultura la Dubă, mă ajută foarte mult și pe partea de grafică fiindcă eu sunt cred că cea mai atehnică persoană pe care o cunosc; și unul dintre motivele pentru care am amânat foarte mult crearea acestui site e că mă îngrozea ideea ca eu să fac un site, fiindcă nu știam de unde să încep și cum se întreține un site și am învățat toate lucrurile astea pe parcurs. El mă ajută în foarte multe momente când mi-e greu. Mai este Ramona Păuleanu, fosta mea colegă de la Pro TV cu care sunt prietenă foarte bună și care, de la bun început, m-a susținut și m-a încurajat să fac asta și chiar și ea a început să scrie; ea citește foarte multe cărți și, de obicei, asta îi place să facă, să scrie recenzii. Este și această echipă formată din niște fete extraordinare, pe care, pe unele dintre ele nu le-am văzut până acum face to face fiindcă ne-am adunat în timpul pandemiei și nu ne-am întâlnit până acum fizic: Dana Coțovanu, care este din Iași, dar locuiește în Cluj, Alina Cristea, care este din Galați, dar locuiește la Viena și Mălina Gându, care este din Vaslui, dar locuiește aici, la București și cu ea m-am văzut. Și avem acest grup unde discutăm subiectele noastre, dar și lucruri pe lângă, adică a devenit cumva o mică familie.

 

Cristi S.: Cum arată lucrurile atunci când e greu?

 

Alexandra T.: Plâng ori sunt foarte supărată și nervoasă și mi se pare că totul merge rău, am tendința să pic așa în extreme dacă sunt foarte supărată, atunci mi se pare că totul este negru și nu mai reușesc să văd părțile bune, dar cum spuneam, tot timpul în acele momente vine ceva care mă salvează de acolo, un semn că totuși e bine ce fac. Și contează foarte mult sprijinul pe care-l am de la oamenii menționați mai devreme și, pe de altă parte, nu știu, e așa un motor în interiorul meu care mă face să continui, chiar și după momente grele. Că până la urmă cred că indiferent de susținerea celor din jur, în noi stau cele mai valoroase resurse, adică dacă noi nu suntem bine cu interiorul nostru, poți să ai tot sprijinul din lume fiindcă nu o să fie de ajuns și recunosc că am fost și la terapie câțiva ani și m-a ajutat foarte mult. Ăsta e unul dintre motivele pentru care am prins curaj să-mi dau demisia de la Pro TV după 12 ani, fiindcă psihologa mea m-a ajutat să-mi dau seama că am nevoie de această schimbare și să fac, chiar și dacă e riscant, ceva la care visam.

 

Cristi S.: Și ultima întrebare, întrebarea de oracol: Care e trăsătura de caracter, un cuvânt care ai zice că te definește cel mai bine?

 

Alexandra T.: Nu știu, mi-e foarte greu să aleg un singur cuvânt. Cred că trebuie să-i întreb pe ceilalți.

 

Cristi S.: Am auzit curaj de multe ori în ce-mi povestești tu. Nu știu dacă ai spune despre tine că ești o persoană curajoasă.

 

Alexandra T.: Da, cred că ar putea fi asta, da. Sau ambițioasă, dar ambițioasă totuși într-un sens pozitiv așa, adică uitându-mă la parcursul meu de când eram copil până acum, pentru mine contează foarte mult că am reușit prin propriile resurse și eu sunt cel mai bun exemplu pentru mine că poți reuși fără pile, fără să fii dintr-o familie bogată, fără să faci meditații și cumva asta mă motivează, propria poveste mă motivează că există și oameni corecți. Și da, poate și corectitudinea ar fi ceva care mă definește, e o noțiune, un principiu la care țin foarte, foarte mult.

 

Cristi S.: Îți mulțumesc că ne-ai ascultat. Dacă vrei să sprijini platforma Cultura la Dubă, intră la ei pe site și folosește cu încredere butonul de donații. Le permiți astfel să continue munca necesară pe care o fac.

 

Pe www.asaincepe.com găsești alte episoade despre implementare de schimbare necesară, pornite de la firul ierbii. Urmărește-ne pe Instagram, la @asaincepe sau înscrie-te la newsletter-ul lunar la noi pe site.

 

Eu sunt Cristi Schiopu, ne auzim data viitoare.

Share This